"Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?" este doar prima strofă din care posteritatea, cu o reverenţă reală lua, prin 1960, sintagma eminesciană ce a consacrat atunci şi de-atunci, o generaţie de poeţi, şi mai multe, păstrând gustul ştafetei nealterat şi credinţa că poezia este lăsată pe pământ cu scopul de a ne face fericiţi într-o continuitate de glorie, ciudată şi de neînţeles pentru mulţi. Şi noi am fost în Arcadia, şi noi am debutat în revista Luceafărul cândva, de aceea ne-am bucurat cu o înfiorare specială la apariţia în paginile lui de astăzi a unui nume nou, Ionuţ Răzvan Pricop, pe care ne pregăteam şi noi să-l debutăm masiv şi convingător, în România literară. Tânărul poet însă a făcut un gest de înţeles, iată, bun, dublând trimiterea, şi către noi şi către Luceafărul, cu aproape aceleaşi texte frumoase din care colegii noştri au selectat bun din bun şi l-au publicat deunăzi. Ne-a mirat faptul că debutul a fost aproape fără prezentare, doar un rând modest, acolo, lăsându-i cititorului să se orienteze singur asupra talentului. Dar nouă, poetul ne-a scris şi o scrisoare în care face istoria venirii sale cu nesaţ în poezie, cu talent şi sinceritate. Rubrica noastră pentru debuturi şi personalităţi promiţătoare este astfel servită de minune. Iată scrisoarea, după care, pe cuprinsul care rămâne, vor urma şi poemele: "Cu intermitenţe şi reveniri succesive poezia mea s-a consumat prin excelenţă în spaţiul privat al gândirii. în acest parcurs există o singură tentativă a poeziei mele de a se deschide către lume (februarie 2004 în România literară la Post-Restantul dvs. care mi-a oferit o primire graţioasă, sub neinspiratul pseudonim Răzvan Frunză), însă adolescentul de atunci a eşuat în gestionarea favorabilă a semnului primit şi spaţiile din biografie au învins. în noiembrie 2007 am expediat un plic care conţinea