Are dreptate din capul locului Sorin Lavric. A încerca să vorbeşti azi, în România, despre legionari la un mod pe cît cu putinţă obiectiv înseamnă a-ţi aprinde paie în cap. Cînd nu e de-a dreptul tabuizată, tema e sortită unei tratări unilaterale, cu o puternică, pînă la deturnare, tentă afectivă, cu o concluzie dinainte stabilită, ilustrînd o poziţie politică sau alta : "Ori ne aşezăm obstinaţi în raza unor verdicte obtuze şi simplificatoare, ori alunecăm într-o simpatie frenetică şi nostalgică, o simpatie care, mărind neaşteptat proporţiile fenomenului, împrumută un ton elegiac de prohod istoric. În ambele situaţii, distanţa optimă în faţa temei dezbătute e ratată. Perspectiva lipseşte, iar putinţa de a vorbi cu o minimă adecvare despre fenomenul legionar piere". Într-atît de pasională e atmosfera ce înconjoară fenomenul istoric cu pricina, încît pînă şi plasarea cercetătorului într-un "spaţiu neutru", al înregistrării evenimentelor, nu e scutită de suspiciunea unei tendenţiozităţi mascate, a unui odios partizanat disimulat. Şi totuşi nu putem trece cu vederea la nesfîrşit ori a eticheta rudimentar faptul că am avut a face cu o mişcare de masă, care a cuprins straturile sociale cele mai felurite, dintre care trei mai semnificative, după aprecierea lui Mircea Vulcănescu, conţinută în scrierea sa dedicată lui Nae Ionescu: "În mişcarea Gărzii de Fier au venit să fuzioneze, cu timpul, mai mult sau mai puţin trainic, cel puţin trei straturi diferite: grupul mic al conducătorilor de la-nceput, provenit din extrema dreaptă a mişcării studenţeşti, apoi grupul, mai mare, al micii burghezii încercate de concurenţa evreiască şi-n sfîrşit grupul mai larg al muncitorimii atrase de tendinţele sociale de stînga ale mişcării. Acestor trei grupuri le-ar trebui adăugat şi grupul răzleţ al aristocraţilor şi intelectualilor, nemulţumiţi de poziţia lor în societate, căutători ai unei n