Nimeni nu ar citi cărţi de filozofie dacă n-ar simţi că se alege cu ceva de pe urma lor. Dacă accepţi acest lucru nu-ţi rămîne decît să afli care anume e cîştigul cu pricina. Iar dacă volumul asupra căruia ne oprim e unul de doctă desfăşurare terminologică - scris într-un jargon a cărui dificultate descurajează pe jumătate din cititori -, întrebarea devine cu atît mai sîcîitoare. Ce anume poate oferi o carte de strictă şi aridă alură lexicală - cum este cea a lui Jean-Luc Marion - încît să existe un public cultivat care s-o guste? Orice tentă maliţioasă trebuie lăsată la o parte. Nu e vorba de a rosti verdicte sarcastice pe seama disciplinelor speculative, ci de a intui ce se petrece în mintea unui om care le îndrăgeşte.

Oricît de desprins de realitate ar fi un amator de filozofie, el rămîne o fiinţă profund egoistă: îşi urmăreşte interesul cu încăpăţînare. Asta înseamnă că nu e dispus să facă lucruri inutile. Iar dacă sunt atîţia oameni care pot da unei lucrări de speculaţie filozofică o întrebuinţare personală, înseamnă că acolo, în actul lecturii, se petrece ceva folositor. Ca să aflăm care este acest folos, cartea lui Jean-Luc Marion e cît se poate de nimerită. Ea este un excelent material de studiu, căci întruneşte două condiţii fundamentale: 1) e scrisă în jargon abstract şi 2) se sprijină pe tradiţia creştină.

Mesajul cărţii lui Marion poate fi rezumat astfel: Dumnezeu, ca temei al lumii, este o instanţă inaccesibilă oamenilor: nu-l putem gîndi şi nici nu putem ajunge la el în vreun fel. Inaccesibilitatea aceasta face ca între noi, creaturile lui, şi el, creatorul nostru, să se caşte o distanţă pe care nici o teologie şi nici o metafizică nu o pot acoperi. Există o prăpastie între noi şi el. O neştiinţă lucie. Şi atunci, tot ce putem face e să compensăm neştiinţa închipuindu-ni-l pe Dumnezeu în felurite chipuri. Toate aceste chipuri sunt idoli, for