Prima slujbă din viaţa mea a fost aceea de profesor în localitatea Zetea, aflată la 10 kilometri de Odorheiu Secuiesc. Era la mijlocul anilor '80, marile oraşe erau închise, iar eu, ca timişorean, îmi doream un post într-o localitate transilvană, aflată în proximitatea unui oraş în care să locuiesc. Zetea părea din acest punct de vedere soluţia ideală. Şi, într-un anumit fel, chiar a fost. La şcoală, toţi profesorii şi toţi elevii erau maghiari şi, fireşte, vorbeau între ei doar în ungureşte. Doar când cineva mi se adresa direct, folosea limba română. Chiar şi în discuţiile în trei, atunci când vorbeau între ei, ceilalţi doi foloseau limba maghiară. Sincer să fiu nu m-a deranjat niciodată acest lucru. Nu sunt indiscret, aveam întotdeauna ceva de citit la mine, dacă puneam întrebări mi se răspundea cu ama­bilitate, iar dacă cineva avea ceva de discutat cu mine, găsea toată deschiderea. Am ajuns la un modus vivendi reciproc avantajos. Eu eram scutit de participarea la şedinţe (le-am spus de la început că dacă aş participa ar trebui fie ca ei să vorbească româneşte, fie ca eu să stau cu ochii pe pereţi 2-3 ore - pe vremea aceea şedinţele presupuneau pierdere de vreme, nu glumă - , când ar fi fost mult mai simplu ca ei să discute cum vor, iar a doua zi cineva să-mi spună în două vorbe la ce concluzii au ajuns). Funcţii nu mă interesau, elevii aveau asigurată nota de trecere în condiţiile unui comportament decent şi a unei minime bunăvoinţe. Altminteri, fusesem perfect asimilat în colectiv, mergeam la toate petrecerile colegilor mei, făceam parte din echipa de fotbal a şcolii, ieşeam împreună la iarbă verde. Pentru că nu am vrut să renunţ la buletinul de Timişoara nu am primit niciodată o locuinţă şi îmi amintesc şi astăzi camera de la căminul de nefamilişti a Fabricii de Matriţe din Odorhei, mai ales că până atunci nu locuisem în viaţa mea într-un cămin. Dar aveam 20 de