A existat, în primii ani postrevoluţionari, un interval gol al receptării critice profesioniste şi sistematice. Între momentul retragerii din oficiul de cronicari a ultimilor "mohicani" din generaţia '60 (1991-1993) şi cel al apariţiei unei noi promoţii de comentatori (1997-2000) se observă un no man's land care s-ar fi cuvenit gestionat de către "optzecişti" şi "nouăzecişti". Dacă aceştia n-ar fi avut alte preocupaţiuni, de bună seamă mai importante... Era în fond miza lor să urmărească o literatură, în sfârşit, scăpată din chingile cenzurii şi care începuse deja să producă proză şi poezie pe stoc. Şi aceasta fiindcă, în pofida ignoranţilor şi cârtitorilor care "nu înţeleg" rostul şi rolul criticii, operele lirice şi prozastice nu pot respira fără ea. În acei ani romantici ai exploziei de tipărituri, scriitorii cu adevărat buni s-au pierdut în plutonul miilor de veleitari - un fel de amestec inform, de pastă din care criticii de meserie ar fi trebuit să-i extragă.
Este şi cazul lui Radu Aldulescu, autor care nu a reuşit să debuteze editorial înainte de Revoluţie, iar când a făcut-o, în 1993, n-a prea mai avut pe cine să impresioneze. N-a prea mai fost cine să-l citească şi să-l analizeze, deşi prozatorul primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru un prim şi splendid roman: Sonata pentru acordeon. Deficitul de imagine al acestui romancier pursânge (nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât) este cu siguranţă remediabil, dar el a avut drept cauze carenţele ori dezinteresul criticilor, nicidecum hibe ale cărţilor sale. Solide la propriu şi la figurat, dense şi totodată trepidante, cinematografice în sensul bun al termenului, scrise cu o veritabilă artă compoziţională şi stilistică, aceste romane de sute de pagini publicate, în ultimii cincisprezece ani, îşi aşteaptă încă lectorii. Inclusiv pe cei ce se prezintă drept critici literari şi care afirmă - sancta
