Să fii loial !

Retorica post-modernistă, se ştie, e una la vedere, francă, manifestă. Chiar dacă îşi demonstrează egolatria, compozitorul exhibă, de multe ori cu voluptate, mecanismele elaborării opusului, după toate regulile unui material sonor animat de drame, conflicte şi, eventual, rezolvări, fie dispuse într-o cursivitate logică, raţională, fie orânduite printr-o discursivitate onirică, iluzorie. Creaţia lui Tiberiu Olah e ca o inimă preparată pentru a fi monitorizată, gata oricând de operaţie. Şi nu orice fel de operaţie, ci una pe cord deschis. Puţine sunt lucrările în care descoperirea soluţiei optime să nu conteze ori să nu fie împărtăşită cu sinceritate şi entuziasm, iar îmbrăţişarea unei cauze aleatoare să fie suficientă pentru a valoriza inteligenţa şi intuiţia compozitorului. În Timpul cerbilor, de pildă, cu toate că titlul lasă frâu liber imaginaţiei, Tiberiu Olah se joacă (or, joaca se petrece fără ascunzişuri) cu unul dintre procedeele sale preferate: coliziunea dintre unele conglomerate intens disonante cu alte acorduri consonante, coliziune în urma căreia rămân acele sonorităţi edulcorate, plasate în contrast ferm cu impactul care le-a introdus. Anatol Vieru remarca sentimentul naturii ce se degajă din această lucrare. Dar, nu-i aşa, natura e întotdeauna cinstită, neprefăcută.

Să fii dezlănţuit !

Post-modernismul, în special prin măştile sale, aparţine istoriei, îmbrăcând situaţii urgente, ce nu suportă amânare. Ideile circulă dezinvolt, spontan, fără a fi însă agresive. Culmile de intensitate nu apar ca recuzită a unui şoc, ci corespund unei tensiuni interioare îndelung alimentată de episoade contemplative, de o simplitate aparentă. Ca în Coloana fără sfârşit unde impetuozitatea aglomerărilor sonore narativ dezvoltătoare, de un colorit ameţitor, se naşte din rarefierile la fel de entuziaste şi de năucitoare al