Cand mai aveam cam jumatate de an pana sa intru in clasa intai, am fost dusa, in chip de rasplata pentru cine stie ce fapta (buna), la teatrul "pentru oameni mari". (Cu totul intamplator - sau nu -, la o capodopera: Cum va place de Shakespeare, la "Bulandra", in regia lui Liviu Ciulei. ) Mai fusesem pana atunci la Circ si, la Opera, la Motanul incaltat, cu Magda Ianculescu, dar, nu-mi mai aduc aminte de ce, pentru mine adevaratul eveniment artistico-monden abia acum urma sa se produca. Poate si pentru ca il asociam cu instructajul "comportamental" draconic care mi se facuse acasa: sub pedeapsa unei expulzari rusinoase din sala, in timpul spectacolului nu aveam voie sa vorbesc, sa tusesc, sa ma foiesc pe scaun, sa vreau apa, sa vreau pipi, sa manevrez pachetelul cu bomboane care, mi s-a promis, avea sa fie cumparat in pauza, sa ma joc cu sireturile de la pantofi, sa ma scarpin, sa casc, sa... de adormit, puteam sa adorm, cu conditia sa nu sforai si sa nu cad de pe fotoliu. Nu am comis niciuna dintre crimele enumerate si, pe deasupra, mi-a si placut foarte mult la teatru.
Acum circa o luna, ma aflam (tot) la Teatrul "Bulandra". La un spectacol care, dupa primele zece secunde, a inceput sa ma intereseze in cel mai inalt grad. Si, judecand dupa linistea desavarsita din jur, nu numai pe mine ma interesa. Deodata, exact in pauza de efect din mijlocul unei replici a personajului principal, un tip din spate a inceput sa tuseasca. Fara sa puna mana la gura. Peste zece minute, din nou. Peste douazeci, iarasi. Si tot asa.
Cateva zile mai tarziu, eram la Opera. Spectacol "mai special", pentru ca in doua roluri importante apareau doi invitati straini (si foarte buni, de altminteri). Stateam in randul al doilea. In fata mea, o (inca) tanara doamna, foarte gatita si foarte parfumata, cu o adolescenta (fiica, probabil) in blugi. Mai culta, evident, mama ii rezuma fiic
