O revista a vrut sa afle cum este scriitorul roman. De fapt, cum se vede el insusi, pentru ca la ancheta lui Horia Garbea din Luceafarul au raspuns numai scriitori. Nu am inteles prea bine daca era vorba de scriitorul roman din toate timpurile sau numai despre cel contemporan, insa parerile au fost in parte amuzante, in parte provocatoare de meditatii. Probabil ca mai nimeni nu s-a gandit la sine, ci la confrati, atunci cand a raspuns. Pentru ca altfel nu inteleg de ce, din primele cinci trasaturi, patru sunt (mari) defecte: orgolios (vanitos, narcisist, inchipuit), sarac (falit), egoist (individualist), oportunist (imoral, amoral). Noroc ca e si talentat!
Daca as fi raspuns anchetei - nu am facut-o pentru ca nu cred in astfel de sondaje, jucause, dar de cele mai multe ori cu rezultate previzibile -, as fi pus printre primele trasaturi sedentarismul sau, mai nuantat, absenta vocatiei calatoriei. Sigur, asta daca m-as fi referit strict la contemporani, pentru ca altfel literatura romana are o stralucita pleiada de calatori, de la Nicolae Milescu Spatarul pana la Mircea Eliade, trecand prin nelinistea romantica a drumurilor, pe care obligatoriu trebuie sa le faci, a lui Eminescu. Spre deosebire de confratii occidentali (si chiar de vecinii nostri geografici, dar si de istorie comuna, cehi, unguri, polonezi - mai ales polonezi), scriitorul roman nu are vocatia calatoriei. Sunt cauze obiective, dar si o anume proiectie spirituala in aceasta absenta. Mai intai, ar fi drept cauza a cauzelor imobilitatea la care ne-a condamnat comunismul. Ingradirea liberei circulatii ne-a obligat sa ne gandim altfel propria constructie. Am substituit realul unui drum, al unor locuri si al unor oameni cu virtualul cuvantului. Calatoria se facea numai prin intermediari, citind. Am crescut traind marile aventuri ale exploratorilor (Scott, Amundsen, Columb, Magellan, Pizzaro, C
