Pentru ca ma uit pe stalpi, aflu ca in Capitala exista spectacole de teatru ale unor companii alcatuite cu ocazia evenimentului respectiv; as vrea sa le vad, dar informatiile despre zi, ora, loc nu sunt complete sau lipsesc cu desavarsire; afisul prezinta o combinatie de vedete si nume vag cunoscute; cobor in statia de metrou si uit de teatru. Sunt un om curios din fire, incerc sa fiu un cronicar constiincios, cred ca asemenea spectacole fac parte din viata teatrala a tarii cu aceeasi indreptatire ca si acelea ale teatrelor de stat subventionate si n-as vrea sa ma limitez la cunoasterea oferita de stalp. Ma tine acasa faptul ca nu sunt invitata: nu e vorba despre asigurarea unor locuri gratuite (sunt dispusa sa-mi platesc viciile si teatrul e unul dintre ele), ci despre dorinta creatorilor de a se confrunta si cu alte opinii decat cele ale prietenilor. Cand ea lipseste, n-are rost sa te oferi. Cu exceptia regizoarei Chris Simion, extrem de insistenta in popularizarea spectacolelor ei, ceilalti "alternativi" exerseaza teatrul intr-o alta zona a discutiei sau fara nici o discutie, asa ca de cate ori vorbim despre teatrul romanesc, despre succesele si crizele lui, ne referim la o anume parte a realitatii; poate cea mai importanta, poate nu.

Dupa aceasta constatare prin care inregistrez nelinistea provocata de zonele necunoscute, rasfoiesc la repezeala dosarul cu premierele anului 2007 prezentate de teatrele din tara. Am vazut mult, dar nu tot si ma gandesc ca tentatia exhaustivitatii e condamnata la neimplinire, apoi regret absenta unei retele necesare pentru stabilirea puntilor peste aceasta prapastie a lipsei de informare. Ma refer la cronicarii locali, care ar putea analiza critic activitatea teatrala din orasul unde traiesc. E adevarat, primul obstacol major este pus chiar de presa locului. Pe urmele celor bucurestene, ziarele tind sa desfiinteze pagina cu