Apa timpului trece, dar maestrii ramin, precum pietrele, in chiliile simbolice ale propriilor suflete, cu focul mintii preschimbind neincetat constiinte, numai ucenicii, flacari pietrificate, pleaca si se intorc, ca o maree, pentru a verifica daca diapazonul primit in dar si-a pastrat rezonanta si claritatea pe care mentorii - parinti, profesori, prieteni, duhovnici - au stiut sa le faureasca. ”O lumina umeda, cazuta din cerul cenusiu, se revarsa prin ochiul de geam al incaperii. Batrinul se opri o clipa din scris, privi azurul trist care se plimba inlacrimat prin parcul jilav din fata locuintei, apoi, cu gesturi cumpatate de sihastru, se ridica de la masa de lucru si porni sa domoleasca soneria galagioasa care tulbura ritmic tacerea casei. „Or fi venit deja?". Intrebarea se prelungi intr-un zimbet cald ca un cozonac. „Poftiti, poftiti, bine ati venit!"... » Incoltite in minte dupa desfasurarea unui moment aniversar - in urma cu aproximativ o luna a avut loc, la Facultatea de Litere a Universitatii iesene, omagierea profesorului Vasile Arvinte, cu ocazia implinirii a opt decenii de viata - aceste rinduri s-au nascut din dorinta de a marturisi despre importanta modelelor pe care ni le insusim. Cu tuse iscusit intinse peste „pinza" textului, povestea maestrului si a ucenicilor sai ar fi putut prinde contururi mai cuprinzatoare. Mica reverie se poate, totusi, incheia cu observatia ca una din marile realizari umane este sa nu te uiti inapoi cu ciuda, ci cu speranta si cu increderea ca nisipul timpului nu a ascuns trecerea prin viata, ci, dimpotriva, a incifrat in piatra nevazuta a existentei numele tuturor celor ce poarta, cu demnitate, blazonul unui model, fie acesta genetic sau cultural. Numai un spirit vanitos poate comenta ca propriul crez de viata rodeste fara altoire pe un model anterior. Oricine poate baga de seama ca modele isi gasesc pina si lichelele imbatate d