Unul dintre pariurile dificile pentru orice regizor este să ecranizeze un roman de excepţie cum este cel al lui Gabriel Garcia Márquez, Dragostea în vremea holerei. Cartea inevitabil face concurenţă filmului, iar spectatorul vede adesea filmul prin lectura ei care-i creează propria sa imagine. În cazul de faţă, romanul lui Márquez are ceva cu totul special, o capcană în care un regizor neinspirat poate cădea cu uşurinţă: romanul evoluează pe un pattern mult îndrăgit şi el, sud-american, cel al telenovelei. Prozatorul se plimbă abil pe meandrele siropoase ale genului, ai sentimentul că dă satisfacţie potenţialului de pasiune şi uşurătate care fac kitschul melodios al telenovelei şi îţi scapă printre degete. Uşurinţă de a manevra registrele şi nu uşurătate, în romanul său Márquez compune una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste, o poveste a cărei împlinire întîrziată, nu o face mai puţin atractivă. În opinia mea, Mike Newell pierde în filmul său tocmai ambiguităţile şi fineţea marqueziene, cu toate că beneficiează de cel puţin un actor excepţional, Javier Bardem, în rolul lui Florentino. Fără a cădea în capcana sentimentalismului ca un englez bine educat - scenariul este semnat Ronald Harwood -, britanicul Mike încearcă să trateze povestea în manieră victoriană, unde prejudecăţile şi educaţia acţionează frenatoriu şi orice pasiune trebuie să-şi găsească respectabilitatea. Este ironie şi în romanul márquezian, dar cînd de subtil filtrată printr-o tandreţe desuetă, ori filmul pare să ofere explicaţii acolo unde ar trebui să avem doar intuiţii. Pe deasupra, regizorul a avut ideea neinspirată de a recupera culoarea locală şi prin intermediul unei engleze vorbite cu accent spaniol, engleză care sună bizar, fals. Despărţiţi de un tată grobian, Lorenzo Daza (John Leguizamo) decis să-i ofere fetei sale o partidă pe măsura frumuseţii ei, cursul vieţii fiecăruia dintre î