Ar fi, la rândul său, o mistificţiune gestul critic de a considera recentul volum al lui Mircea Anghelescu drept prima - sau singura - lucrare autohtonă de istorie literară perfect accesibilă publicului lipsit de pregătire filologică. Ba mai mult decât atât, o mistificţiune tributară, ca atâtea altele de la paşoptism încoace, unei uluitoare iluzii a vocaţiei de întemeiere. Să deconstruim, aşadar, povestea, fără a ştirbi cu vreo fărâmă certa importanţă a cărţii purtând un asemenea titlu, deopotrivă neobişnuit şi captivant. În chestiunea - destul de malformată, ce e drept, de calapodul exigenţelor sportive - pe care-o reprezintă întâietatea, e suficient să amintim, dintr-un condei, măcar de câteva din studiile lui Ştefan Cazimir (Nu numai Caragiale, Caragiale faţă cu Kitschul sau Alfabetul de tranziţie). Nu se citesc ele şi acum, aşa erudite cum sunt, cu explozii de încântare? Nu sunt ele în stare să preschimbe, la lectură, orice amator onest de picanterii lingvistice într-un împătimit bovaric al ştiinţelor umaniste?
Nu altul e traseul convertirii spontane a cititorului în actualul caz al Mistificţiunilor publicate de Mircea Anghelescu. Iar faptul nu are de ce să ne mire. Aşa se întâmplă de obicei când un istoric literar cu adevărat competent se decide să se joace cu imaginarul amorf al publicului său virtual şi să speculeze ingenios ceea ce acesta aşteaptă în mod pasiv de câteva decenii. Adică forma de snobism înalt la care se raportează, cel mai frecvent, cei mai mulţi dintre cititori. Adică, dacă este să fim corecţi, măcar din anii '70 încoace, fenomenul borgesian. Însoţit, evident, de numeroasele sale avataruri. Care, fără a putea fi puse în directă legătură cu opera prozastică a argentinianului, se revendică, marginal, din ea. Mă gândesc, ferindu-mă totuşi să comit acte de lezmajestate, chiar la un Paolo Coelho sau un Dan Brown. Terenul fertil al literaturi
