La noua vama romaneasca de la Sculeni ne dau jos si ne cer sa punem toate bagajele pe o banca de fier cu vopseaua scorojita. Dintre toti cei noua calatori, sint ales eu sa-mi deschid valiza. N-am mai fost in Moldova cealalta de cind am intrat in Uniunea Europeana. Altadata mergeam mai des, pentru cursuri sau comisii de doctorat. Nici colegii mei din Chisinau n-au fost de mult la noi. Unii au ratat congrese, intilniri stiintifice pentru ca nu au putut patrunde la Ambasada Romaniei din Chisinau. Nu pentru ca functionarii de acolo n-ar fi vrut sa le faca vizele, ci pentru ca nu puteau face fata. Asa mi-au spus toti. Chestia cu traficul vizelor li s-a parut cam cusuta cu ata alba. S-a fixat la Chisinau o intilnire finala a unui proiect in parteneriat cu colegi de la Fribourg si Cluj. Elvetienii au venit cu avionul direct, clujenii au facut opt ore cu "trenul foamei" (ei zic ca mai bine s-ar chema al groazei), in care "vizita la baie" (dupa expresia delicata a Danielei) insemna o aventura penibila, iar cumpararea unei sticle de apa dintr-o gara, un risc enorm. La insistentele lor, ma interesez de posibilitatea de a calatori sigur si civilizat, cu un autobuz, la Chisinau (cu masina proprie n-am curajul sa merg, nici nu prea am vazut masini romanesti pe traseu). Nu sint autobuze, mi se spune, numai microbuze, si un tinar coleg nascut la Chisinau se angajeaza sa ne rezerve el locuri la un sofer amabil si corect. Domnul Mihai e intr-adevar amabil si corect, dar nu pleaca pina nu umple bine masina lui, unii pe scaune improvizate, aparute de nu stiu unde atunci cind se arata amatori. Din Tirgusor Copou urca o doamna dolofana, care ma inghesuie amarnic si-mi transmite un damf de peste care aproape ma doboara. Noroc ca a coborit destul de repede, parca la Ungheni. In masina sint mai multi studenti (mai ales studente) care nu se satura sa vorbeasca la mobil. Deduc din conversatiil