Criticul literar Dan C. Mihăilescu spune că Paştele nu mai aduce lumină şi împăcare, ci o „demonie carnavalescă“.
Pentru criticul literar Dan C. Mihăilescu una dintre primele şi cele mai dureroase amintiri legate de Înviere este un cucui cât nuca, căpătat pe când trecea pe sub masă la Denii, în Biserică, când avea 5 ani. A mers an de an la Înviere până spre adolescenţă, după care a trebuit să treacă un sfert de veac de comunism pentru a regăsi fervoarea dumnezeiască din copilărie, cu ouă roşii, frământarea aluatului de cozonaci şi aer reavăn de speranţă şi de primăvară.
Mihăilescu îşi exprimă amără- ciunea că acum trăim într-o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate şi anulate. Sărbătorim Paş- tele precum păgânii în lumea antică şi precreştină. Isteria Învierii constă în zilele noastre numai în umplerea frigiderului cu mâncare, în desfătări gastronomice născute din sângele mieilor, în împărţirea de cadouri kitsch-oase cu iepuraşi. Nu mai ştim ce înseamnă Împărtăşania, limpezirea şi adevărata lumină.
EVZ: Cum vă amintiţi Paştele din copilărie?
Dan C. Mihăilescu: Cea mai acută senzaţie e de curăţenie, prospeţ ime, înnoire. Totul se pregătea cu câteva săptămâni înainte, pe fondul primăverii, al vitalităţii explozive din natură, din casă, din suflete. Era o fervoare nebunească, de n-ar fi fost aromitoare. Cum erau tradiţiile de altădată? De la văruitul copacilor din dosul casei până la lucruşoarele noi pe care-şi permitea să mi le dă- ruiască maică-mea (un spielhosen, o pereche de ciorapi sau de tenişi, o cămaşă, tradiţionala, pentru noi, cutie de bomboane „Vinga“, plus iepurele de ciocolată), trecând prin curăţenia generală din casă, bătutul covoarelor, frământarea aluatului pentru cozonaci, ouăle înroşite, coada la sifoane, interminabila spălare de verdeţuri (ştevie, urzici, ridichi, ceapa şi usturoiul pentru stufat),
