În ce mă priveşte - şi mă priveşte drept în ochi -, Jurnalul, de la apariţia sa şi pînă azi, nu l-am pus nici o clipă pe seama unui angelic, a unui nevinovat; fiindcă mă regăsesc prea mult în el, pînă la fibra autobiografiei intelectuale, pînă la fanaticul care am fost, capabil de atîtea huliganisme, pînă la asimilatul care am rămas.
Ştiam de mult - fără să am acces la documente - că "nu-i deloc în ordine cu Sebastian"; antifascişti mai bătrîni decît mine, bine blocaţi în stalinism, îmi spuseseră cu dispreţul cuvenit că "Hechter al tău a fost năist în toată puterea Cuvîntului"... Aflasem şi că familia lui, ani de zile, nu a acceptat să se publice ceva din Jurnalul extrem de compromiţător prin prietenia cu Eliade şi iubirea (pînă la plîns cînd a murit Nae...) pentru antisemitul blestemat; recunosc că la prima lectură şi la următoarele, evreitatea Jurnalului nu mi-a apărut ca problema capitală. Cînd Horia-Roman Patapievici m-a sunat - în zilele acelui "cutremur" înregistrat după lansare - să-mi ceară iertare pentru că "pînă la Jurnal, Radule, nu am ştiut că evreii aveau raţia de pîine mai mică decît creştinii...", i-am spus să stea blînd, că nu văd ce-i aici de iertat, în 1997. Cînd Mircea Cărtărescu scria în Jurnalul lui că Sebastian nu se poate să nu fie iubit de toată lumea, i-am propus, la noi, în Dilema, din nou, să stea blînd, să nu-şi facă iluzii; nu am suportat melodramatizarea Jurnalului; mi-a fost clar că apariţine (şi) unui evident egoist, unui impecabil snob, incapabil să scrie un rînd sensibil despre vreun elev al său, fascinat însă, ca un mic burghez în faţa unor "boieri ai minţii", de aristocraţia spirituală a vremii, de la Camil la Eliade. Marta Petreu vede în asta un arivism urît. Se poate. Cu humorul pe care ştiu că dînsa îl îngăduie rar şi cu greu, aş zice, ca la Radio Erevan în cazul Ceaikovski, da, Sebastian, tînăr, a fost de dreapta, da
