* Claudine Haroche, Lâavenir du sensible. Les sens et les sentiments en question, Presses Universitaires de France, Paris, 2008.
Am terminat cartea cu un sentiment de uşurare. Urmărind demonstraţia, începuse să mă obosească senzaţia că asist la înaintarea placidă, într-un peisaj arid, a unei cămile încărcate cu desagi grei, îndesaţi cu citate. Poate pentru că e prima carte pe care o semnează singură (toate celelalte sînt scrise în colaborare), autoarea se simte mai sigură pe ea dacă, la tot pasul, îşi sprijină afirmaţiile pe părerile altora. Deşi seamănă cu cartea unui începător pisălog, care vrea să arate dintr-odată tot ce ştie şi de unde a aflat (nu există pagină de care să nu atîrne un ciorchine de note), această lucrare lipsită de exemple, fără pic de umor sau strop de melancolie se poate citi (pînă la urmă) cu un real folos. În marea noastră nevoie de poveste, ne place să aflăm ipoteze despre cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm, chiar dacă, de data aceasta, autoarea e lipsită de talentul literar cu care ne răsfaţă de obicei istoricii şi antropologii francezi.
Într-o carte anterioară, Histoire du visage, de care am mai vorbit, Claudine Haroche şi J.-J. Courtine se ocupau de procesul prin care s-a constituit, de la Renaştere şi pînă în secolul al XIX-lea, profilul afectiv al omului occidental, surprinzînd constituirea vieţii interioare la adăpostul aparenţelor din ce în ce mai codificate. Acum, autoarea încearcă să aprofundeze analiza şi să o aducă în prezent, pentru a evidenţia neliniştitoarele metamorfoze ale condiţiei sensibile în contemporaneitate.
Răgazul necesar pentru luarea în posesie a sinelui, mînuirea avizată a diverselor registre sociale, distincţia clară între privat şi public, alături de sentimentul stabilităţii şi senzaţia continuităţii puneau individul modern într-o situaţie de echilibru, traseul existenţi
