Acea vară lovise oraşul Napoli cu o vipie destructurantă. În cartierul strîmt de la margine, căldura toridă apăsa ca un tavan fierbinte direct pe creştetul oamenilor. Unii spuneau că tocmai din cauza căldurii era aproape imposibil să găseşti ceva de lucru. Părinţii lui Salvatore nu credeau în explicaţia asta. La Napoli, nu găseşti de lucru nici iarna. La Napoli, nu găseşti de lucru niciodată. La Napoli, serviciul e ceva şi foarte greu de găsit, şi foarte greu de păstrat. Dar, pentru Salvatore, aveau o speranţă. Ştiau că, la timpul potrivit, Salvatore va avea un serviciu bun. Pe la mijlocul lui iulie, Salvatore a împlinit 18 ani. Taică-su l-a invitat la masă pe Fabrizio şi maică-sa a gătit cea mai generoasă cină de care era în stare. "Fabio - a zis tatăl lui Salvatore după paste - Toto are nevoie de un serviciu. A crescut mare, e timpul..." Fabrizio era un fel de unchi pentru Salvatore. Încrengătura luxuriantă de veri, cumnaţi şi multe surori cu mulţi copii dintre Salvatore şi Fabrizio poate fi socotită o legătură de rudenie strînsă doar la Napoli şi, mai precis, doar în cartierul acesta de la margine. Întregul cartier, case şi străduţe labirintice, etaje fragile şi scări alambicate, aglomeraţie de proletariat mediteranean falit şi mase de copii gălăgioşi care nu mai creşteau niciodată, erau adunaţi cu toptanul chiar pe malul mării de un Creator care avusese de gînd să le scufunde pe toate în mare, dar s-a răzgîndit în ultima clipă. Acest cartier este, de fapt, o situaţie existenţială. Orice legătură de rudenie e sacră, oricît de distante ar fi ramurile arborelui. Fabrizio era poştaş. Cartierul, oraşul şi vieţile oamenilor nu aveau secrete pentru el. Volubil, vivant, plin de farmec, garnisit cu ceva şiretenie, Fabrizio putea rezolva orice. Era genul acela de om de care orice familie modestă are nevoie şi pe care, slavă Domnului, orice familie din cartier îl are.