Cu puţine minute înainte de îmbarcare, pe Otopeni, m-am pomenit repetându-i Corinei cuvintele pe care Moromete i le spunea băiatului lui mai mic, în căruţa aia, oprită la o răscruce, în final de carte şi de film: „Niculae, unde ne ducem noi, domnule?“. Nu aştepta răspuns, destinaţia o ştia prea bine: şcoala de la Roşiorii de Vede. În mirarea lui erau ascunse, mai degrabă, alte întrebări: „O fi bine ce facem? Ce s-o mai alege şi din asta?“, iar eu mă simţeam în aceeaşi situaţie, aşteptând KLM-ul de Toronto.

M-am obişnuit repede cu atmosfera cosmopolită a uneia dintre cele mai sigure aşezări urbane din lume, după cum spun statisticile citate de oamenii primarului David Miller. Cu diversitatea de culori (ale pielii) şi de fizionomii (cum ar arăta străzile Craiovei, dacă jumătate din populaţia oraşului s-ar fi născut în afara României, iar în urbe s-ar vorbi 100 de limbi şi dialecte?). Cu metroul care, parcă plictisit, iese uneori la suprafaţă, cu numeroşii biciclişti, cu aglomeraţia din faţa bibliotecilor de cartier, duminica la prânz, la ora deschiderii (sursă de internet pentru imigranţii care nu au conexiune acasă).

Cu emisiunile şi revistele pentru nou-veniţi, cu zgârie-norii din Downtown ce privesc de sus clădirile istorice (vechea primărie, bisericile), cu liftul de sticlă ce urcă pe CN Tower. Am tot privit căsuţele de pe Lawnsdowne Street, tramvaiele şi terasele de pe King, jocul de base-ball al copiilor pe The Esplanade, pescăruşii (suntem pe malul lacului Ontario) şi jucăuşele veveriţe. M-am plimbat prin fermecătoarea Kensington Market şi prin cartierul chinezesc, dar şi prin întinsa, dar mai puţin spectaculoasa parte de nord a oraşului.

M-am obişnuit cu permanenţa pe micile ecrane a traficului de pe numeroasele autostrăzi ce străbat sau înconjoară oraşul. Cu talk-show-ul lui Steve Paikin şi afişele din metrou: „You do look fat in those jeans Sa