ANDREI CRĂCIUN: "Până marţi, 22 aprilie 2008, credeam că românii care aşteaptă Paştele pentru shopping agresiv, de la reduceri, sau pentru orgii culinare, sunt gregari şi pierduţi. "
Că adolescenţii care îşi dau întâlnire în curţile bisericilor în Noaptea Învierii pentru un şpriţ (am văzut destui în copilărie) sunt gregari şi pierduţi. Că n-au înţeles nimic. Cel care nu înţelesese eram eu.
Marţi, 22 aprilie, la ora 13.00, am cunoscut o înaltă faţă bisericească, despre care EVZ va scrie mai mult în zilele ce vin. Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu e un om care, dacă n-ar fi auzit la şaisprezece ani chemarea Domnului, ar fi putut vorbi despre credinţă din filmele cu Andrei Rubliov. Are însufleţirea pe care mi-am imaginat-o doar atunci când citeam despre Alioşa Karamazov, omul-înger al lui Dostoievski.
L-am întrebat, stupid, despre toţi cei care, credeam eu, au pierdut pariul cu consumismul, despre cei care s-au predat singurei religii în care pare să mai creadă Occidentul: banii.
PS Irineu mi-a zis simplu: „Când văd biserica plină de oameni ştiu că printre ei sunt şi curvari, şi hoţi, şi ticăloşi, şi oameni care nu prea mai ştiu de ce sunt acolo, oameni pe care îi văd doar de Paşte la biserică. Dar e bine că vin, că se bucură. Învierea e bucurie. Eu îi iubesc“. Mai târziu, a venit vorba despre orgoliu şi ură. Şi, din două fraze, ne-a mai dat o lecţie fundamentală: „Fiule, mi-a luat atât de multă suferinţă să ajung la liniştea de acum. Nu îmi permit să las nimic să o mai tulbure“.
Poate că nu mai ştim să ne bucurăm şi ne refugiem în tot ce e material, trecător, în tot ce nu contează.
Poate că nu mai ştim să ne bucurăm, pentru că, de fapt, nu mai ştim să iubim. Sunt atât de mulţi cei din jur care au glasul deznădăjduit ca al lui Ivan, copilul trecut prin Infernul lui Tarkovski. Poate că e timp
