Acum cîteva zile, un tînăr din Ardeal (Mihnea Măruţă) s-a despărţit de un ziar central cu o plîngere: nu avem pe cine urma. Nu avem un lider naţional care să prezideze Gimnastica Morală de Dimineaţă. Un poet să ne electrocuteze cu cîteva cuvinte, fără să ne încarce nota la Electrica, un vis pe cap de locuitor care să poată fi împărţit (şi urmărit) într-o gaşcă mai mare de doi. Sîntem o naţie de indivizi care se salvează individual, cum m-a învăţat pe mine dl Tatulici acum vreo 15 ani (Mihai, recunoştinţă!).
Editorialul e frumos, frumos rău. Poate şi pentru că el spune de fapt un lucru urît, îngrozitor: n-avem o naţiune. Nu credem împreună decît în lucruri separate. Nu există nimic să iei de aici (copaci, munţi, opere literare, tradiţii, morală publică) şi să rişti să-i strici ţării caracterul, care vasăzică deci că nu-l are. România n-are un ce al ei, cu excepţia sarmalelor, pe care le poţi servi (îmi place cît de prost sună cuvîntul) şi-n Macedonia. Singurul loc în care n-aş fi de acord cu autorul ar fi datarea. El susţine că fenomenul ăsta al lipsei de repere şi proiecte valide, decente, luminoase ar fi cumva nou.
Aşa o fi. Păi, ia stai să ne gîndim. La cine să te întorci să iei lumină? La Codreanu, la Antonescu, la Carol al II-lea? La alte fantome istorice mai vechi? Nici ele nu rezistă primei confruntări serioase cu cronicile: Mihai, Ştefan, Corvin - strămoşii îşi aveau fiecare interesul lui, exact ca urmaşii. Sau, dacă poftiţi la eliberarea prin cultură, cine-a reuşit mai mult decît să rîdă de păcatele neamului, necum să le îndrepte? Caragiale? Un emigrant, nici nu poţi să-i condamni sila, c-o ştii! Mai aproape de noi, cîţi dintre literaţii noştri au trecut testul de non-colaboraţionism cu regimul de după 1945? Cîţi au ales să ne înflăcăreze din puşcărie, cu poezii scrise pe bucata de săpun? Păi, doi. Trei. Hai, zece? Restul au rămas afară şi-au
