Nu se ştie dacă violenţa din filme s-a născut odată cu Sir Alfred Hitchcock - probabil că nu -, dar, în orice caz, este cert că "maestrul suspansului" i-a dat un contur, un sens şi chiar o teorie.

Conturul este ceea ce vedem pe ecran şi care poate lua forme diferite. Hitchcock era de părere că o crimă e ca o coregrafie şi că, pentru a-ţi rămîne pe retină, ea trebuie să aibă o formă memorabilă. Sensul e dat de ceea ce face din violenţă ceea ce este, adică reflectarea unor pulsiuni, şi motivul pentru care ai face-o. Cum poţi înfăţişa nişte pulsiuni interioare, şi de ce? Cinema-ul este arta de a arăta ceea ce este în mişcare şi, uneori, ceea ce nu este imediat vizibil, iar violenţa este partea vizibilă şi în mişcare a acelor pulsiuni. De ce ai pune-o pe ecran? Pur şi simplu, pentru că există. Combinînd conturul şi sensul, Hitchcock ajunge la teorie, care are două etaje: unul strict specializat numit teoria suspansului (foarte bun pentru gramatica filmului) şi unul de interes general care s-ar putea numi "De ce e bună frica" (pentru spectator şi, eventual, medicină). Hitchcock a recunoscut că, încă de mic, adora să-i fie frică, iar apoi, cu timpul, a ajuns la concluzia că frica e chiar foarte bună; ceea ce n-a spus - dar se vede din filmele lui, ceea ce e ca şi cum ar fi spus-o la fiecare cadru - e că el însuşi era un om violent şi că cinema-ul i-a fost o supapă perfectă: i-a canalizat violenţa spre un debuşeu imaginar, folosind frica în scop terapeutic.

Majoritatea celor care se plîng de violenţa din filme fie au o problemă cu realitatea însăşi (şi nu realizează că a băga capul în pămînt nu ajută la nimic: realitatea nu se va schimba, nici filmele care o oglindesc), fie n-au nici o problemă cu hălcile de realitate violentă văzute la televizor! Pe ei nu-i deranjează să se uite zilnic la accidente, violuri şi crime servite proaspete, aburinde, la cină; co