Gabriel Liiceanu rememoreaza ultima perioada din viata Monicai Lovinescu, o perioada marcata de lupta dintre „creierul bun si creierul in deriva“, o alunecare in afara realului a uneia dintre cele mai lucide minti din estul Europei.
Cum se petrecuse de fapt totul? Imaginea Monicai, rastignita de patru ani pe un pat ce pare ca s-a hotarat sa-i gazduiasca trupul pentru totdeauna, sugerand ca o nemurire a letargiei ar fi cu putinta, ma face, de fiecare data cand imi apare in minte, sa nu mai am nici o indoiala ca viata, daca trebuie sfarsita asa, nu trebuia, desigur, sa fie inventata.
Ciudat e ca nici un medic nu a putut pune vreodata un diagnostic. Senzatia pe care am avut-o, toti cei din preajma, a fost ca lucrurile incepusera ca un joc.
Abia cu vremea el devenise unul vertiginos, escaladare a unui pariu inceput el insusi in joaca si terminat ca stranie si indarjita intrare in concurenta cu viata si moartea „celuilalt“. Cu viata si moartea lui Virgil.
Prin 1999 am petrecut cu ei o vacanta de vara la Megève, o statiune din Haute-Savoie, celebra mai ales pentru „sporturile de iarna”. (In orice colt al oraselului te-ai fi aflat, nu era zi sa-ti ridici capul fara sa vezi, ca intr-o eterna ilustrata, albul zapezii stralucitoare a Mont Blanc-ului.)
La un moment dat, in timpul plimbarilor pe strazi urcatoare, in care inconfundabilele case savoaiarde din piatra si lemn maroniu intunecat se pierdeau in pajisti si livezi uriase (Monica mergea intins si noi de-abia tineam pasul cu ea), Virgil a inceput sa se vaite de dureri in piciorul stang si sa mearga mai greu.
La Paris, handicapul a parut ca se agraveaza. Iesirile la FNAC, in cautare de discuri si carti - aceasta era suprema lui bucurie (colectia de CD-uri care tapeta trei din peretii livingului trecuse de mult de zece mii de titluri) -, au devenit din ce in
