Charles de Foucauld e puţin cunoscut la noi. Născut la Strasbourg (pe 15 septembrie 1856), acest aristocrat, beatificat la Vatican, în 2005, a încarnat cel mai bine Franţa colonială, industrializată, expansivă şi deja perdantă ce urma să-şi încheie zilele la Verdun. De la abatele Rancé, fondatorul ordinului trappist şi erou literar reinventat de Chateaubriand, spaţiul galic nu prea mai asistase la cuminţirea unui mare "păcătos": hagiografia secolului XIX fusese cu precădere "lourdiană", stropită cu apă de trandafir şi închisă în breviare de călugăriţă. Sfinţenia veacului maşinist părea retrogradă, populară, dar şi emasculată printr-un soi de paseism dulceag. Charles de Foucauld, fost ofiţer de carieră şi campion al bordelurilor, avea să răstoarne tendinţa graţie unei saga maghrebine demne de Lawrence al Arabiei...
Militar, mai întîi, viitorul ascet a participat la aventuroasa colonizare franceză a Algeriei şi a Marocului. Lupte cu triburile berbere, urmate de o pace pretins civilizatoare, pe fondul căreia patriotul alsacian lasă uniforma şi îmbracă djellaba, hălăduind prin pustie cu truse de geometrie şi ochi de spion... În 1888, publică o milităroasă Reconnaissance au Maroc. Repatriat vremelnic, îl descoperă la Paris pe abatele Huvelin, cu ajutorul căruia regăseşte deopotrivă fascinaţia credinţei (pierdute din copilărie) şi... cultul inimii lui Iisus. Intră în ordinul trappist (1890) şi petrece o vreme prin Siria otomană, la mînăstirea Cheikhle, instalîndu-se mai apoi, pentru trei ani, ca grădinar al clariselor din Nazareth.
La 1900 trece simultan în secolul XX şi în condiţia sacerdoţiului. Visează să-i "civilizeze" pe "sălbatici"..., dar se confruntă cu reticenţa unei Franţe laiciste, ale cărei autorităţi tind mereu să-l descurajeze. Tensiunea dintre imaginarul său de cruciat, foarte Ancien Régime, şi mentalitatea cazon-republicană a vremii avea să
