Chioşcurile de ziare au devenit, în ultimul timp, unul dintre locurile cele mai pline de surprize. Spiritul ludic al fiecăruia şi dorinţa de neprevăzut pot fi satisfăcute, măcar într-o oarecare măsură, de lucrurile ce "se dau" împreună cu diverse publicaţii.

Într-un asemenea context am dat de Prison Break (creat de Paul Scheuring, 20th Century Fox Television, 2005), serialul ale cărui prime episoade s-au difuzat, o vreme, împreună cu Cotidianul. Nu ştiam nimic despre el şi m-am hotărît să-l văd la întîmplare. Nu m-am mai putut dezlipi, devenind, pentru o bună perioadă, dependentă. Nu mai contează, acum, timpul petrecut - şi pierdut - în faţa ecranului. Ci motivele care m-au determinat pe mine, spectator mediu, să zicem, să-l urmăresc atîta timp, ajutîndu-i pe realizatori să-şi atingă scopul: audienţă maximă şi fidelă...

În primul rînd, subiectul în sine. Pe mine, una, nu mă lasă niciodată rece povestea unui "cetăţean" nevinovat, urmărit pentru o crimă pe care nu a comis-o şi nedreptăţit de sistemul de justiţie şi, mai mult de atît, de un întreg aparat de stat corupt. Împotriva căruia are o singură soluţie viabilă: fuga. Evident, completată, în paralel, de diverse încercări de restabilire a adevărului şi a dreptăţii. Celebrul Evadatul, filmul şi serialul cu care ne-am delectat pe vremuri, era exact pe aceeaşi temă - şi ţin minte că l-am urmărit cu aceeaşi înfocare. Mecanismul spectatorului ingenuu e simplu: stă cu sufletul la gură pentru că se identifică cu urmăritul, şi merge mai departe cu dependenţa fiindcă vrea să se asigure că-l vede pe acesta scăpat, nu o dată, ci de o sută de ori, cu aceeaşi plăcere... Întrebarea este la ce "trucuri" sau reţete recurg realizatorii pentru a pune în mişcare acest mecanism al auditoriului. În primul rînd, în cazul lui Prison Break, evadaţii - măcar cei mai importanţi dintre ei - sînt făcuţi să-ţi fie simpatici, ch