Dacă cineva s-ar încumeta să parcurgă toate documentele audio păstrate în Arhiva sonoră a Societăţii Române de Radiodifuziune, ar trebui, probabil, ca timp de 15 ani să nu mai facă nimic altceva decît să asculte. Neîntrerupt, 132.000 de ore de înregistrări, mii de discuri, de CD-uri, de casete, sute de mii de benzi muzicale sau vorbite. În depozitele radioului public nu sînt arhivate însă numai documente sonore. Arhiva scrisă cuprinde 4.000 de metri liniari de documente, 25.000 de dosare, 12.000 de fotografii, iar inventarul cu multe zerouri ar putea continua. Dincolo de cifre spectaculoase, SRR a reuşit să-şi creeze în timp cea mai veche arhivă media din ţară, un patrimoniu unic. Ameninţate însă de degradarea fizică a suporturilor pe care sînt stocate şi de spaţiile de depozitare insuficiente sau improprii, documentele din arhiva SRR sînt condamnate la dispariţie.
Povestea arhivelor radioului public începe în anul 1932, odată cu primul Regulament de Organizare şi Funcţionare al Radiodifuziunii. Acesta prevedea că toţi invitaţii emisiunilor aveau obligaţia să lase un material scris pentru a fi arhivat. O urmare a acestui act normativ - îmi explică Marilena Negoescu, redactor al Editurii "Casa Radio" - a fost crearea Arhivei scrise, "Biblioteca radio" cum a fost numită atunci, în care erau păstrate toate textele conferinţelor, ale discuţiilor susţinute la microfon. "Banda magnetică nu apăruse încă şi singurul suport pe care se putea păstra ceva era hîrtia. Aşa am ajuns să deţinem un valoros fond de manuscrise radiofonice - caz singular printre celelalte radiodifuziuni europene care nu au conservat decît documente sonore -, semnate de Gheorghe Brătianu, Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Constantin Noica, Mihail Sebastian etc. Singurul care nu s-a conformat niciodată, care nu a lăsat nici măcar un material scris a fost
