Paştele şi întreg ciclul pascal aduc tradiţii şi obiceiuri vechi, care cu greu mai răzbesc în cotidian.Odată, în satele, târgurile şi oraşele Olteniei, Sâmbăta Mare era o zi a reculegerii, a aşteptării, a pregătirilor pentru marile evenimente care marcau profund comunitatea. Crăparea zorilor era semnul de început al ultimelor aranjamente pentru ziua de Paşte. Dacă, înainte cu o seară, fetele casei, acolo unde existau, şi femeia stătuseră aplecate asupra ouălor pentru a le scrie, după ce fuseseră scăldate în roşul vopselei, în Sâmbăta cea Mare, alte griji le preocupau: prepararea bucatelor tradiţionale. Aluatul pentru colăceii tradiţionali era deja pus la dospit, căci glasul cocoşului de mult se auzise în ogradă. Şi cozonacii erau puşi la crescut, la loc ferit. Treburile urma să fie făcute în timp util. Omul casei participa şi el la pregătirea festinului de Paşte. Mielul fusese sacrificat şi tranşat, iar carnea îşi aştepta pregătirea. Timpul se scurgea cu repeziciune, liniştea se aşternea uşor peste sat. Doar mirosurile ademenitoare de bucate gătite cu migală mai aminteau de munca de peste zi. În straie de sărbătoare, cu mic, cu mare, tot satul lua calea bisericii. Pelerinajul începea. Fiorul nespus al sărbătorii era marcat plenar de împărtăşanie şi de luarea luminii pentru a trăi în lumină. „Hristos a înviat din morţi, / Cu moartea pre moarte călcând“ răsuna ca un frumos imn. Tradiţiile şi obiceiurile curgeau aşa cum fuseseră ele lăsate din moşi-strămoşi. Nimeni nu uita ca, la întoarcerea de la slujba de Înviere, lumânarea cu lumina cea sfântă să fie stinsă de pragul de sus al uşii. Zgomotul ciocnirii unor ouă şi un „Hristos a înviat“, urmat de „Adevărat a-nviat“, rupeau tăcerea care se lăsase, pentru ca din nou ea să coboare peste târg. Altă zi, ziua cea mare, bătea la uşă.

În Duminica Paştelui Dis-de-dimineaţă, îmbrăcaţi frumos, în Duminica Paştelui, băr