Povesti de dragoste
De cand se vorbeste pe tema casatoriei in paginile "Formulei AS", am citit numai despre dezamagiri, tradari si mari suferinte. De parca a pus cineva pe fuga iubirea, gonind-o de pe pamant. Eu nu zic ca nu exista nefericire, dar mai sunt si povesti de iubire frumoase, adevarate, asa cum este si-a mea. Asa ca m-am hotarat sa v-o spun. Am sa v-o relatez pur si simplu, cu mare sinceritate, fara inflorituri. Nu vreau in nici un caz sa dau vreo lectie de viata, ci doar sa arat ca exista alternative la ceea ce s-a scris pana acum. Si, poate, o speranta...
Inceputul: anii liceului. Schimbi scoala, anturajul, dar mai ales iti dai seama ca trupul tau nu mai e acelasi, ca ceea ce te face sa tresari nu mai sunt jocurile. Frumoasa si complicata varsta... Primele ocheade stangace, chiar salbatice... Mie, inca de la inceputul clasei a IX-a, au inceput "sa-mi apara" prin caiete poezii, mici dedicatii sentimentale. Stiam cine le strecura, pentru ca deja ne imprieteniseram. Ne-a legat din prima zi de liceu un lucru comun: umorul. Amandoi ironici, chiar suparator de acizi pentru unii, aveam cumva o competitie permanenta a glumei. Poeziile, insa, tinteau dincolo de umor, deveneau tot mai intime, dragastoase. Dar eu eram una dintre fetele ce nu duceau lipsa de admiratori, asa ca m-am prefacut ca nu inteleg, n-am intrat in joc, n-am raspuns la oferta. De fapt, nu simteam ca s-ar fi schimbat ceva in sufletul meu. Asa se intampla: oamenii care au sansa sa fie des in centrul atentiei, tind sa ia anumite lucruri usor, nu le privesc cu atentia cuvenita. Luni de zile l-am chinuit cu eschive. Apoi a venit vacanta de vara, iar el a fost foarte destept: nici un cuvant, nici o veste, nici o intalnire. Da, asa m-a facut sa ma indragostesc total si iremediabil. In primele zile din clasa a X-a, il sarutam, deja, sub un cires de langa linia ferata, un sarut in care
