Un subiect tabu Cu doua decenii in urma, am publicat in Revista de Istorie si Teorie Literara (nr. 3-4, 1988)1un studiu despre folosirea plantelor narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Am cercetat marturii istorice si folclorice, incercand sa urmaresc fenomenul din antichitate pana in epoca moderna, interesandu-ma utilizarea plantelor psihotrope de catre populatia autohtona anume in scopuri magico-rituale. Etnologii romani au eludat, de regula, subiectul utilizarii drogurilor in societatile arhaice si traditionale. Subiectul a fost tabuizat nu numai din pricina constipatelor mentalitati comuniste, ci si din cauza unui mod inadecvat de raportare la el. Ma refer in primul rand la dificultatea cercetatorilor de a se detasa de coordonatele etice ale epocii noastre, o epoca atat de marcata de flagelul toxicomaniei. Or, in cazul studiilor de antropologie culturala, studierea mentalitatilor arhaice in functie de criterii morale este inadecvata, cu atat mai mult cand este vorba de criterii morale contemporane cercetatorului, si nu mentalitatilor cercetate. In ultimul timp am extins cercetarea in domeniul utilizarii narcoticelor in spatiul romanesc asupra modului in care unii scriitori s-au raportat la diferite substante psihotrope. Au facut-o fie in operele lor (literare sau stiintifice), fie prin experiente personale (din ratiuni terapeutice sau in cautarea paradisurilor artificiale). Am inceput printr-un studiu intitulat Mircea Eliade, de la opium la amfetamine publicat acum un an (22, nr. 19, 8 mai 2007)2. Public acum si in cateva numere urmatoare ale revistei 22 alte fragmente din aceasta cercetare realizata in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane. Urmaresc fenomenul din perspectiva istoriei literaturii si a mentalitatilor, si nu dintr-o perspectiva etica. De la vladica la opinca Inca in secolul I e.n., Pliniu cel Batran descria virtutile farma