Florian Bichir: "Unde te duci de Paşte, de Crăciun? E o întrebare care şi-a făcut loc în agora românească după decembrie 1989."

A vizita locuri cât mai exotice, cât mai îndepărtate - ca să nu spun vorba aia ţărănească - unde şi-a înţărcat dracul iapa - a devenit o nouă modă. Setea de cunoaştere după 50 de ani de comunism e firească. Nu am visat ani întregi cu ochii deschişi cum în democraţie ne vom plimba pe malurile Senei, cum vom căsca gura la eterna Romă, cum ne va amorţi gâtul privind spre Capela Sixtină? Sau ne vom bronza în ritm de sirtaki în albastrul intens al Egeei? Pe cât de avid sunt să cunosc locuri cât mai minunate, pe atât de retrograd sunt când vine vorba de a petrece Sărbătorile creştine altundeva decât acasă. Ce să caut de Paşte - în cea mai frumoasă zi a anului - prin supermarketuri, în căutare de reduceri? Să zac prin hoteluri de mâna a patra şi să mănânc prin benzinării, pe marginea autostrăzilor? Pot face asta tot anul.

Uite aşa, spre nefericirea mea, am ajuns să-i dau dreptate unui securist bătrân de la paşapoarte, care te refuza frumos cu texte patriotarde: „Unde să pleci, copilule? Ai văzut Moldoviţa, Suceviţa, Putna? Nu-ţi cunoşti ţara şi vrei în străinătate? Asta nu se poate“.

Anul acesta a îngăduit Dumnezeu şi am ajuns la Mănăstirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus. Frumuseţea e greu de descris. Ascuns sub streaşina Munţilor Făgăraş, sfântul lăcaş e un colţ de rai. Albă şi mirosind a duh curat, biserica domină peisajul, pare o poartă spre veşnicie. Iar când a început să cânte lumea troparul Învierii, am crezut că sunt într-o catedrală, că toată pădurea se bucură. Aici îşi duce nevoinţele unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici - părintele Teofil Orbul -, iar mănăstirea e condusă de un stareţ abil şi gospodar, părintele Ilarion Urs. Mănăstirea ridicată în stil brâncovenesc are o bibliotec