Mai sunt numai cinci săptămâni până la alegerile locale, primul tur, programate pentru 1 iunie. Ne-am obişnuit cu câteva lucruri comune: panouri, promisiuni, dezbateri televizate, cutia poştală plină cu materiale scrise, unele de-a dreptul comice (am primit o revistă a unui sector din Bucureşti, pe care scrie „anul 1, nr. 1“, pe cât punem pariu că nu va mai fi nr. 2?), altele serioase şi bine documentate.
Nu-mi fac nici o iluzie că se va discuta despre lucruri considerate de unii vulgare: că jumătate din locuinţele românilor nu au apă curentă, că o treime se încălzesc cu lemne şi cărbuni, ca pe vremea lui Cuza-Vodă, că sunt încă sute de mii de locuinţe fără electricitate, că nici măcar 2% din dosarele de retrocedări nu au fost rezolvate, dar că unul Constanda a primit un parc în Bucureşti, iar o stimabilă doamnă este pe cale să primească altul...
Nu vom discuta aproape sigur despre faptul că un sfert din şcolile României sunt din paiantă, nu au apă curentă şi toalete igienice sau că spitalele sunt atât de rău aşezate în teritoriu, că unele sunt supraaglomerate şi altele pot închiria camere cu ziua.
Nu vom dezbate nici faptul că nu avem case de retragere pentru vârsta a treia sau suficiente locuri în grădiniţe, fie ele şi private.
De ce nu s-a făcut mai nimic pentru toate acestea chiar nu ştiu. România a evoluat, oamenii au mai mulţi bani în buzunar comparativ cu acum patru ani, maşinile noi au inundat străzile şi ne-au trimis direct în rândul lumii, cu ambuteiaje de ore bune, poluare şi parcări pline ochi. Dar procentele despre care vorbeam acum cinci-şase ani rămân aceleaşi. Administraţia publică din România consumă 30% din PIB şi produce numai 20%. Diferenţa se numeşte ineficienţă, corupţie, orice, dar tot pierdere este.
Argumentul banilor nu mai poate fi invocat. Bugetele autorităţilor locale au fost în anul 2007 egale cu întregul buget
