Oona este o fetiţă cu care toţi am copilărit în teritoriul magic al nucului şi în căldura puhavă de vară a podului unde sunt de găsit lucruşoare vechi a căror viaţă pare să se fi stins. înainte ca ea să fi dispărut, ca să trăiască nevăzută de restul grupului nostru, şi înainte să înceapă aşteptarea revenirii ei, ea trebuie că creşte în continuare, asemenea nouă, dar noi nemaivăzând-o clipă de clipă, când va reveni cine ştie când, cu toate că Oona este cea mai mică, ni se va părea atunci schimbată, arătându-ne un chip şi un comportament care în absenţa etapelor de creştere lină, ni se va părea că s-a maturizat cu altă viteză decât noi toţi. Este un fenomen posibil cu condiţia de a nu o mai vedea un timp şi a creşte ea în singurătate. Faptul că ne-a silit la un astfel de sacrificiu, cu toate că o iubeam şi ne jucam cu ea şi păpuşa ei cu păr auriu nu e de înţeles şi nici de acceptat. Oona, prietena noastră, acceptă un regim al amintirii, altul, şi cu tirania dulce a copilului nemuritor ne transmite imagini ale ei dintr-o prezenţă deocamdată imposibilă, amintirile cu ea se inflamează transformându-ne vrând, nevrând în aşi ai unei ardori de a o aştepta fertil, lăsând uşa deschisă zi şi noapte, în eventualitatea că se va întoarce la noi, să ne găsească şi să ne bucure reluarea unui fir al jocurilor împreună în teritoriul magic al nucului şi în căldura puhavă de vară a podului unde sunt de găsit lucruşoare vechi a căror viaţă pare să se fi stins. "De mult nu mai închidem uşile seara/ de aşa mult timp noi o aşteptăm pe Oona/ o lăsasem pe când era mică în pragul/ uşii îmbrăcată în furoul bunicii şi cu/ bigudiuri argintii în părul negru/noi credem că între timp Oona a crescut/ măcar cu un cap dar se poate prea bine să/ fi crescut de două ori pe atât// pe măsuţă lângă oglindă păstrăm păpuşa ei cu păr auriu/ ne aducem bine aminte cum strălucea în soare/ când Oona o scutura de pr