Considerată de mulţi drept un nou punct de turnură în fotbalul românesc, actuala ediţie de campionat a semănat mai mult cu o luptă inechitabilă, între o provincie suficient de naivă să creadă că poate da lovitura şi o Capitală stăpână pe situaţie de la început până la final.

Bineînţeles că din această confruntare nu au lipsit vechile practici şi „prietenii casei“: de la federaţie - Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Ionuţ Lupescu, Florin Prunea ş.a.; din partea arbitrilor - Gheorghe Constantin plus protejaţii săi din teren, Deaconu, Tudor, Balaj şi alţi „tineri necopţi“ care au mitraliat partidele arbitrate; patroni de cluburi supuşi Bucureştiului - Porumboiu, Bucur, Neţoiu; faimoasele Comisii care numai disciplină nu au creat; blaturile şi reciprocităţile, donaţiile sau premierile pentru disputele din teren. Toate acestea au făcut sarea şi piperul unui campionat mai dezgustător şi mai corupt ca niciodată.

În concluzie, încă o campioană nemeritată, încă o pată în istorie, încă o luptă oarbă cu forţele întunericului, veşnic învingătoare într-o ligă fără speranţă de lumină, încă o mare bătaie de joc pentru toţi cei care iubesc fenomenul şi îl urmăresc.

Pentru ce ar mai trebui să urmărim şi să ne ducem la meciuri, dacă în final nu există posibilitatea ca orice echipă să poată triumfa? De ce am plăti vreodată bani pentru a viziona partide de fotbal, dacă oricum fairplayul şi noţiunea de cel mai bun să câştige lipsesc cu desăvârşire? De ce mai investesc în fotbal patronii din provincie, dacă şansele de a învinge ceva sunt egale cu zero aproape tot timpul?

Sunt întrebări la care va invit să găsiţi dumneavoastră răspunsul, pentru că eu sunt consternat de naivitatea şi declaraţiile unor conducători de echipe, care anunţă câştigarea campionatului peste câţiva ani, deşi e clar că şi atunci, ca şi în prezent, o să triumfe nu cine e cel mai bun pe teren, ci acela