In acest an, prima zi a Săptămânii Patimilor a fost una cu adevărat neagră. La mii de kilometri distanţă unul de celălalt, aproape în acelaşi timp, au murit doi oameni care mi-au marcat tinereţea. Două destine aflate la polii opuşi ai existenţei umane, de la care am deprins, în chip diferit, lecţia libertăţii, într-o epocă în care cuvântul "libertate" aproape că devenise prohibit. Monica Lovinescu şi Deliu Petroiu făceau parte din aceeaşi generaţie. Nu ştiu dacă s-au cunoscut în mod direct. O şansă ar fi fost la sfârşitul perioadei interbelice, când o delegaţie a Cercului Literar de la Sibiu, din care făcea parte şi Deliu Petroiu s-a deplasat la Bucureşti pentru a-i prezenta lui E. Lovinescu programul mişcării. Este posibil ca în casa criticului paşii entuziaştilor ardeleni să se fi interesectat pentru o clipă cu cei ai fiicei gazdei. Dar nu este deloc obligatoriu.
Într-o carte-miracol, apărută postum, după căderea regimului comunist, Jurnalul fericirii, N. Steinhardt identifică trei soluţii pentru ieşirea dintr-un univers concentraţional - nu neapărat concret, lagăr sau temniţă. Judecând din perspectiva acestei grile, activitatea Monicăi Lovinescu în studioul parizian al postului de radio "Europa liberă", se încadrează în modelul al III-lea, pe care viitorul monah de la Rohia îl numeşte "Winston Churchill şi Vladimir Bukovski". Cum s-ar defini acest model? Scrie N. Steinhardt: "Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (...) Râzi, îţi ascunzi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie". Toată activitatea Monicăi Lovinescu, mai a
