Politica regimurilor totalitare vrea - cu o dorinţă exprimată clar, răspicat şi ultimativ - ca literatura (artele, în general) să derive nu numai din propriul corpus ideologic, dar şi din limbajul ei. Pentru dictatura proletariatului, literatura nu este o variantă particulară de politică, ci este chiar politica, expresia ei directă, nu derivată. Dictatura politică înseamnă şi dictatura limbajului unic. "Cel mai adesea însă, politicul şi esteticul nu derivau unul din celălalt, ci erau prinse într-o dialectică a relaţiilor mutuale" - afirmă Virgil Nemoianu în articolul Iubirea şi ura faţă de formalismul estetic: câteva argumente (publicat în revista "Steaua", nr. 3 din martie 2001, p. 10-17). Este, am spune, situaţia cea mai fericită: aceea a non-apartenenţei literaturii la politic, pentru că ea nu se conformează logicii puterii de a fi un "rezultat obedient", cum observă acelaşi Virgil Nemoianu. Formalismul estetic se eschivează de la plătirea tributului politic, adoptând calea unui suspect evazionism ideologic, inadmisibil pentru puterea comunistă aflată la începuturile ei. De aici iritarea regimurilor totalitare faţă de literatura evazionistă, considerată "artă degenerată". Evazionismul este un limbaj deviat, iar deviaţionismul se face vinovat de lipsă de solidaritate cu scopul dictaturii. Iritarea merge în regimurile fasciste dincolo de interzicerea unei astfel de arte, până la incendierea ei publică, rezultat al unei condamnări făţişe, "purificatoare". Nu numai în Germania lui Hitler sau în Italia lui Mussolini s-a petrecut acest fenomen de exorcizare a evazioniştilor demonizaţi, dar şi în România legionară, când au fost arse cărţile lui Mihail Sadoveanu. Apolitismul este indezirabil şi în regimurile comuniste. Sunt bine cunoscute campaniile de persecuţie din anii '50 a intelectualilor neînrolaţi, ca V. Voiculescu sau Lucian Blaga. Evazionismul şi formalismul este