Unul dintre modelele lui Radu Aldulescu fiind Eugen Barbu, analogiile dintre Sonata pentru acordeon şi Groapa nu vor apărea ca surprinzătoare. Şi într-o parte, şi în cealaltă, se lucrează cu eşantioane (familiale şi profesionale) de umanitate, într-o asumată unitate de spaţiu, timp şi perspectivă.
Pe buza uriaşei gropi în care se aruncă gunoaiele, la marginea Bucureştilor, ori în fundul Ferentarilor, unde, peste un gard de scândură văruită, se iţeşte "firma" La Gică Dei, privirea scormonitoare a celor doi romancieri scanează un mediu social umil, exotic în raport cu Centrul urban, întru totul reprezentativ însă pentru experienţele şi momentele esenţiale ale existenţei. Circularitatea romanelor, elaborată şi exploatată epic, e un mod de a reaminti cititorului circularitatea şi repetitivitatea vieţii. Acestea sunt urmărite la nivelul individului (care trece prin fiecare vârstă cu gesturi decise, dar până la urmă tipice), ca şi la cel al familiei şi al comunităţii aparent deschise, "sparte" în tot felul de aspecte specifice. Pe măsură ce lectura avansează, exotismul (sub)urban şi senzaţionalismul par să se risipească, lăsând să se vadă, tot mai clar, structura sistemică a lumii configurate, raţiunile, mecanismele, coerenţa ei. La Radu Aldulescu, procesul este mai accelerat, fiindcă imobilismul naturii umane e întărit de rigiditatea regimului comunist. Contrastul din Groapa era acela dintre frenezia vitalistă, consumist-capitalistă a personajelor şi durata mai lungă a existenţei ce nu se poate sustrage unor legi nescrise. În Sonata pentru acordeon, totul fiind setat, bătut în cuie de la bun început, raţionalizat economic şi planificat ideologic, accentul epic se va muta pe micile întâmplări şi evenimentele mărunte ale cotidianului.
La cincizeci şi cinci de ani, domnu' Gică e "plin de snagă". Nu numai că îşi ţine familia cu munca lui de cizmar r