Chiar dacă un story bun nu face întotdeauna un film bun, el poate servi ca punct de plecare, iar regizorul hispanic ştie să-l folosească cum se cuvine. Suntem prinşi în joc chiar de la început, o imagine din trecut filtrată luminos, cu ceva nesigur, tremurator. Un copil stă cu faţa la un copac şi numără, iar ceilalţi se apropie pe nesimţite. Imediat ce întoarce privirea ei încremenesc, devin statui, şi tot aşa pînă cînd cel mai apropiat îl atinge. Sub semnul acestui joc stă tot filmul, numai ca acei copii orfelini din luminoasa fotografie a amintirii revin ca fantome ale trecutului. Laura (Belen Rueda) a ieşit din joc şi şi-a făcut o viaţă a ei, recuperînd casa amintirilor, orfelinatul unde revine alaturi de un soţ şi de Simon (Roger Princep), tot un orfelin pe care l-a adoptat şi care este infectat cu HIV. Melancolia pe care casa şi ambientul de o frumuseţe sumbră filtrată prin porozitatea şi impresia de fotografie veche a cadrelor sepia se amplifică prin această stare de fapt: copilaria lui Simon nu are şansa de a continua, ea va rămîne pentru totdeauna suspendată. Moartea prematură este cea care face legatura cu ceilalţi, cu vechii locatari ai casei, orfelinii morţi reveniţi ca prieteni imaginari în ceea ce pare iniţial a fi doar un joc al imaginaţiei. Laura nu pare impacientată de această achiziţie a fiului, lumea invizibilă este parte a fabulosului copilăresc care se pierde ulterior, ea intră chiar în jocul acesta pentru a alunga anxietatea fiului inventînd o poveste cu caracter apotropaic. Este însă prinsă într-un joc care va lua amploare pe parcurs, mai ales după ce într-una din grotele pe care marea le inundă în timpul fluxului Simon descoperă un nou prieten, pe Tomas, la fel cu ceilalţi, adică invizibil şi pe care-l invită să se joace cu el presărînd scoici pe drumul de întoarcere acasă. Simon îşi iniţiază mama într-un joc prin care mesagerii nevăzuţi îl con