La inceputul saptaminii trecute, departe de tara, departe de Brailita natala, Nicapetre escalada coloana infinitului la bratul unui inger. In urma cu aproape trei ani, un alt mare artist al Brailei, Emilia Dumitrescu, pasea in lumea de dincolo. Doi semizei care au zburat peste Braila si care au dedicat orasului operele lor. Doi artisti carora municipalitatea le-a acordat titlul de cetatean de onoare.
Cetateni de onoare, care va sa zica. Si adica ce inseamna titlul asta? Eu stiu ca pentru o persoana pe care o pretuiesti si care nu mai este versi o lacrima ori spui un cuvint. Eu stiu ca tablourile unui artist care, chipurile, te onoreaza nu ar trebui sa zaca intr-un depozit, ci ar trebui expuse intr-o galerie de arta. Eu stiu ca memoria unor personalitati precum Anton Dumitriu ori Vasile Bancila ar trebui pastrata intr-o casa memoriala si ca e de datoria ta, ca institutie care le-ai acordat titlul de cetatean de onoare, sa gasesti un spatiu in care aceasta sa functioneze. Fiindca, altfel, acordarea unor asemenea distinctii nu poate fi privita decit ca o forma de ipocrizie institutionalizata.
Nu stiu cum sa va spun... Ma incearca acum o sila profunda pentru tacerea pe care autoritatile brailene au pastrat-o in jurul mortii sculptorului Nicapetre. Ma cucereste, in fond, un fierbinte sentiment de dispret pentru felul in care Braila ii (ne)cinsteste pe acei dintre fiii ei care au jucat un rol important in istorie si cultura, pentru felul in care politicienii momentului se afiseaza pe linga ei atunci cind sint in mare voga si pentru felul in care se leapada de ei de-ndata ce nu mai sint. Nu, nu este nici un joc mudar aici, este doar o lipsa de civilizatie si de viziune. A nu cultiva valorile, a nu crea si a nu populariza modele de urmat pentru generatiile care vin, a lasa totul la voia intimplarii si la discretia prezentului flamind sint tarele unui or
