"Cea mai buna definitie care s-a dat vreodata poeziei lui Bacovia a exclamat-o prietenul meu George Hagiu: «Bacovia e o drojdie de Eminescu!». Nu ma mira citusi de putin faptul ca aproape nu a fost remarcat la aparitia cartilor lui si nici faptul ca George Calinescu il bagatelizeaza in Istoria literaturii romane.
Adevaratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevaratele Romante pentru mai tirziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a scris Ion Barbu, ci Bacovia.
Acesti patru mari poeti de dupa Bacovia nu au facut altceva decit sa pregateasca o mai dreapta intelegere si mai profunda a poeziei bacoviene, care, la rindul ei, cristaliza la nesfirsit spiritul eminescian."(Nichita Stanescu)
Desi pare un pic flamboyanta, aceasta asertiune a lui Nichita, practic, rezolva metafizic coeziunea spiritului poeziei romanesti pina la momentul intrarii in functiune a saizeciului si a individualitatilor lui. Coercitia a fost facuta pina la momentul optzeci. Mai departe aveau sa se ocupe, cu exceptia citorva nume majore in critica, cum ar fi Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, chiar aparatul critic al optzeciului, insa mult mai pragmatic, mult mai terre a terre. Chiar si atunci cind se refera la literatura de la inceputul secolului XX pina in prezent.
Ca si in arte, si in toata literatura romaneasca modernitatea din poezia romaneasca sufera de o fractare in doua perioade: cea precedata de simbolism si generata fiind de ofensiva lui E. Lovinescu, dar nu numai prelungit pina la 1948, ci si retrezit la viata de neo-modernismul anilor 60-702. Mircea Cartarescu, in decalogul sau Postmodernismul romanesc, distinge in mod similar formarea si dominarea canonului modernist impartindu-l in : Primul modernism si al doilea modernism. Primul,
