Intr-o lume tot mai materialistă, puţini oameni mor fără să lase ceva de moştenit. Chiar dacă unul din punctele "Manifestului Partidului Comunist" viza tocmai ideea de anulare a dreptului la succesiune (lucruri pe care junii neocomunişti români le ocultează elegant, probabil prea ocupaţi să-şi rumege bursele şi bacşişurile oneghiste), cutuma a rezistat mileniilor şi regimurilor politice. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce omul nu face decât să imite celelalte vieţuitoare. Unele construiesc vizuini pentru pui, altele cuiburi, în fine, altele simple adăposturi contra ploii sau zăpezii. Doar nişte comunişti descreieraţi puteau să se gândească la eliminarea ideii de moştenire, obligând astfel populaţiile să pornească mereu de la zero.

Pentru a figura absurditatea şi, finalmente, tâmpenia fără margini a ideii, imaginaţi-vă că omenirea însăşi ar pierde dreptul de a prelua cuceririle şi invenţiile tehnice ale trecutului. Închipuiţi-vă că în urma unor directive, fiecare generaţie ar trebui să reinventeze roata, motorul cu aburi sau cip-ul. Oricât de idioată, această perspectivă ar avea măcar un avantaj: n-am mai auzi la televiziuni calfele comuniste debitând cu aplomb versetele resentimentare ale noului fundamentalism de stânga. Prin corectitudinea politică, ne aflăm la un pas de legiferarea unor aberaţii. Ideea de tradiţie şi moştenire culturală a căzut în desuetudine, surpată sub presiunea spiritului de haită agresiv al celor pentru care istoria începe o dată cu ei.

Aşa s-a ajuns ca nobila misiune a editorului să se fi evaporat dintre preocupările noii generaţii de intelectuali. Obişnuiţi cu succesul imediat - pe cât de rapid, pe atât de efemer -, o întreagă pleiadă de inşi altminteri dotaţi au preferat să jure Zeului-clipă, în loc să ambiţioneze să se înhame la înălţarea unor monumente rezistente în timp. Ştiu, meseria de editor e prost plătită.