Fără îndoială, Petru Cimpoeşu reprezintă marea descoperire în proza românească a ultimului deceniu. Tânăra generaţie de critici şi l-a asumat aproape integral şi exclusivist, începând - în ordine istorică - cu Simion Liftnicul, romanul său din 2001, doldora de îngeri şi de moldoveni. Iată de ce dosarul de receptare anterior acestui succes, cuprinzând nume importante şi valorizări deloc ambigue, pare a fi fost categoric clasat. Şi - lucru mult mai grav - ignorat. Pot fi, în definitiv, de acord că adevărata temperatură a scrisului lui Cimpoeşu au indicat-o recenzenţii contemporani cu erupţia de la finele mileniului al doilea. Dar nu pot trece peste semnături ca aceea - grea - a lui Valeriu Cristea sau peste panorame ca aceea a lui Ţeposu doar pentru faptul că - deşi intuindu-i precis forţa narativă - nici unul dintre cei doi nu s-a grăbit să-i instrumenteze şi o rapidă campanie de promovare.
Nu era momentul. Aceasta este cea mai sinceră, mai înţeleaptă şi mai obiectivă afirmaţie pe care o putem formula în legătură cu variaţia cotei de receptare pe care a înregistrat-o, în timp, imaginea prozatorului Petru Cimpoeşu. Mă feresc de o nesfârşită explicaţie teoretică a acestei aserţiuni, explicaţie plictisitoare şi pentru cititori, şi - cu atât mai mult - pentru mine. Chiar şi aşa, eu vorba nu mi-o iau înapoi. Ce e de înţeles, se va înţelege din discuţia lejeră din jurul proaspetei grupări de texte coapte binişor din volumul, de curând ieşit de sub tipar, Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite.
Într-un fel anume, ca tot ce scrie Cimpoeşu, însăşi separarea aceasta în două secţiuni distincte este doar o glumă enormă. Sau doar o proză veche. Sau doar o ficţiune ilicită. Ce motiv am avea să-l credem pe autorul unui roman de felul Christinei Domestica atunci când, la doi ani distanţă, în introducerea unei cărţi aşa-zis eclectice, ne livrează o poveste des
