Aflu, cu o zi înainte de alarma oficială din România, de norul radioactiv de la Cernobîl. Îi telefonez unchiului nevestei mele, sucevean prin adopţie, şi-l întreb ce ştie. Unchiul îmi răspunde: „Despre aşa ceva nu se vorbeşte la telefon.” Pensionar de mulţi ani, continua să se creadă o notabilitate a oraşului. M-am certat cu el iremediabil. De fapt, bietul unchi al nevestei mele nu ştia nimic, dar nu-i venea să recunoscă. Singurul lucru care mă speria atunci era că aveam un copil mic şi nu ştiam ce să fac să-l protejez de norul plecat de la Cernobîl. Atunci, din admirator al glasnostului lui Gorbaciov, am trecut la bănuiala că Mihail Sergheevici nu era decît un porc stalinist. In ziua următoare ni se spune oficial să luăm pastile cu iod, pentru a ne feri de efectele Cernobîlului. Începe isteria. Apa e contaminată! Nu vă atingeţi de ceapa şi ridichiile contaminate! Am văzut persoane care umblau cu măşti contra gazelor pe faţă şi prudenţi care îşi făcuseră un soi de măşti chirurgicale care le acopereau şi nasul. Erau la mare preţ pelerinele de ploaie. După vreo două săptămîni, primesc o invitaţie la zilele Nichita Stănescu, în Maramureş. Laurenţiu Ulici mă zgîndăreşte să mergem. El avea rude acolo şi protejaţi literar. Luăm trenul şi ne dăm jos la Sighetul Marmaţiei. Intrăm într-un regim de horincă pe oriunde ne ducem. Mîncăm slănină afumată. Asta nu e contaminată! Brînză de anul trecut, la fel! Dar, pînă la urmă, cînd intri în casa cuiva poţi să-i spui că nu te atingi de mincarea lui fiindcă o bănuieşti atinsă de morbul Cernobîlului? Cînd ne-am întors la Bucureşti, ne trecuse psihoza norului radioactiv. Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l ierte, se simţea invulnerabil, dar avea şi el temerile lui. Eu nu mă simţeam invulnerabil, dar nu-mi venea să recunosc. Acasă, soţia mea mă aştepta ca şi cum m-aş fi intors de pe Lună. O lună radioactivă. Mai trec cîţiva ani şi înc