Mai întîi, l-am cunoscut pe poet, apoi şi omul. Unii ar spune că este un avantaj, eu nu sînt sigur, pentru că am avut prilejul să-l cunosc pe Cezar Ivănescu "în toate stările" sale, oscilînd stihial, uneori la fracţiuni de secundă, între enorma generozitate şi egoismul "de autor" cel mai feroce. La apariţia volumului Rod III, noi, o mînă de tineri poeţi ieşeni - Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Cangeopol, Dorin Spineanu şi subsemnatul, cărora se adăuga eseistul Valeriu Gherghel, iubitor de poezie -, care juram pe Mihai Ursachi, am avut o revelaţie - mai există un mare poet de origine ieşeană! Că eram tari la patriotismul local! Nu l-am părăsit desigur pe Magistrul din }icău; de altfel, el ne pusese la dispoziţie volumul şi, pentru că ne-a plăcut, ne-a dat spre lectură şi Rod, volumul de debut, explicîn­du-ne de ce nu există şi un Rod II, dar am lărgit cercul. În puţină vreme, avea să se mărească încă şi mai mult, prin integrarea altor doi poeţi importanţi, Dan Laurenţiu şi Emil Brumaru. Iar puţin după 1990, la apariţia volumului postum al lui Petru Aruştei, la insistenţele şi în îngrijirea lui Cezar Ivănescu, cvartetul avea să devină quintet. Poate e interesant să amintesc că, la lansarea acelui surprinzător volum, Cezar Ivănescu s-a declarat discipolul fidel al lui Petru Aruştei, declarîn­du-i, totodată, pe Ursachi, Laurenţiu şi Brumaru proprii săi discipoli, dar nu la fel de talentaţi! Nu am amintit acest detaliu pentru că e amuzant, ci pentru că e revelatoriu pentru tipul de judecăţi intempestive pe care marele poet le emitea despre contemporani, indiferent de calibrul acestora. Cred că s-ar putea face o bogată colecţie din asemenea declaraţii, începînd cu cele minimalizante despre Nichita şi terminînd cu cele despre vreun debutant declarat, pe loc, geniu! Şi asta nu pentru că Cezar Ivănescu nu ar fi avut simţul proporţiilor şi pe cel al valorii - că le avea