Sorin Lavric insistă pe me­ta­morfoza pe care a învede­rat-o Noica, care, pe neaşteptate, dintr-un intelectual cu viaţa închinată bibliotecii şi camarazilor de idei s-a prefăcut într-un misionar, s-a azvîrlit fără nicio precauţie în mediul clocotitor al unei pasiuni cu premise spirituale, însă pînă la urmă de ordin politic. Un patos al pornirii revoluţionare de-a "transforma lumea", o îndîrjire terifiantă se degajă din articolele sale de tinereţe, subordonate unei orientări care predica necesitatea sacrificiului, ca o condiţie sine qua non a renaşterii obşteşti, care se străduia a face prozeliţi. Angelismul livresc trece într-o spectaculară demonie: "Este un Ťprea multť care modifică statutul ontologic, şi nu doar detaliile cuiva. Lucifer nu era un înger de rînd, ci un exces de înger, după cum Legiunea care îşi luase numele de ŤArhanghelť ajunsese să întruchipeze excesul de arh-anghelitate". Care să fie explicaţia bizarei schimbări? O pierdere a măsurii, crede exegetul, o "comoţie afectivă" care împinge fiinţa dincolo de marginile sale naturale, astfel că aceasta se dezechilibrează, se răstoarnă. Poate nu e chiar o pierdere catastrofală a "normalităţii", o "monstruozitate", "o criză de epilepsie", ci un excedent de trăire, revolta unui intelectual claustrat în condiţia sa împotriva servituţilor acesteia. Un donquijotism ofensiv agita fiinţa exaltată a junelui Noica, ducîndu-l la suprapunerea teoriei şi realului, printr-o delirantă revărsare a reveriei interioare în faptă. E de bună seamă o compensaţie a pasivităţii benedictinului, o deschidere violentă, răzbunătoare, a spaţiului vieţii interioare înspre efervescenţa vieţii obiective, o răbufnire a proiectului într-o iluzie de grandioasă realizare. Cu simţămîntul înfrigurat al unei eliberări, se produce asumarea unei constrîngeri extreme, descinse de-a dreptul din spectrul idealităţii. Se poate face lesne o paralelă c