E ruŞinos să constaţi cum oameni pe care îţi închipuiai că-i cunoşti îţi dau o lecţie de neaşteptată noutate, arătîndu-ţi că, deşi îi ştiai de multă vreme, nu le intuiseşi fiinţa decît în chip superficial. Nu, nu e vorba de ceea ce îi trece prin cap cititorului. Nu e vorba de desconsiderare, adică de acea formă de neglijare în virtutea căreia, stînd lîngă un om din inerţie, nu ai ochi să-i desluşeşti identitatea. Căci nu de trecere cu vederea e vorba, ci de judecarea omului dintr-un singur punct de vedere, adică de o categorisire în urma căreia, percepîndu-l sub un anumit unghi, nu-l mai poţi privi decît prin prisma lui. L-ai turnat într-un tipar şi gata, orice ar face, nu-l mai dezlegi de chingile lui. L-ai fixat definitiv înţepenindu-l în forma constrîngătoare a intuiţiei iniţiale. Din capsula aceasta a identităţii înguste nu-l mai scoţi decît dacă ceva exterior vine să te trezească. De pildă, o carte. Atunci afli că omul acela era polimorf, cu o intimitate clădită pe mai multe etaje şi cu un spirit prelungindu-se pe mai multe valenţe, că aşadar avea mai multe identităţi decît bănuiseşi şi că, din ele, tu nu o văzuseşi decît pe cea cotidiană. Ba, mai mult, că tocmai identitatea pe care nu o bănuiai, tocmai ea ajunsese, în chip insidios şi insesizabil, să te influenţeze şi pe tine.
Ceva asemănător am trăit cu Marius Vasileanu. Cu fiinţa aceasta polivalentă am colaborat la Adevărul literar şi artistic fără să mă întreb vreodată de unde-i venea farmecul şi fără să realizez decît foarte tîrziu influenţa pe care o avea asupra mea. Pentru mine, Marius Vasileanu, redactorul-şef al revistei în care ţineam o rubrică săptămînală, era omul al cărui spirit organizatoric îl priveam cu admiraţia complexată a celui care ducea cu totul lipsă de el. În plus, avea toate calităţile cerute de o astfel de funcţie: spirit întreprid şi bătăios, era la curent cu toate, in
