Cand ne gandim la societatile primitive de felul celor care inca mai vietuiesc prin Papua-Noua Guinee, probabil ca unul dintre primele lucruri ce ne vin in minte este avionul improvizat din lemn si liane, dupa modelul celui vazut candva pe cer, ca sa aiba localnicii iubitori de miracole mistice un obiect sacru la care sa se poata inchina. Iata insa ca memoria lor poate da omului civilizat lectii in probleme de supravietuire pe care superioritatea culturala a acestuia din urma pare sa le trateze mai putin eficient. Dar poate ca nu de superioritatea culturala e vorba, ci de spiritul increzator-delasator inoculat de ea in constiinta noastra pe cale de adormire.
Cutremurul din 26 decembrie 2004, care a potopit coastele Oceanului Indian cu valuri tsunami devastatoare, s-a soldat cu moartea a peste 200.000 de persoane. O hecatomba sinistra, specialistilor ramanandu-le sarcina statistica de a constata ca, in functie de pozitia lor fata de focarul cutremurului, comunitatile lovite in Indonezia, Thailanda si India au pierdut intre 10 si 90 la suta din potentialul lor uman. Analiza la rece a dezastrului a scos in evidenta lucruri menite sa arate cat de expusi si de nepregatiti suntem la declansarea unor enorme forte cataclismice, pe care civilizatia actuala nu le poate controla si, in buna masura, nu le poate nici macar anticipa corect momentul teribilei dezlantuiri. Concluzia este una deloc optimista: cu toate progresele realizate pe terenul seismologiei, al vulcanologiei, al studiului placilor continentale si in atatea alte domenii conexe marilor catastrofe, odata scapati de sub presiunea unui eveniment geologic de felul celui amintit mai sus avem putine sanse reale sa-l prevedem pe urmatorul. Stim doar ca va veni, intr-un interval oarecare de timp, si ca va distruge tot ce intalneste in raza lui de actiune.
Acest tsunami n-a fost, bineinteles, primul d
