N-as putea explica prea bine de ce mi-a fost mai teama de avocati decat de politisti. Poate si pentru ca, in cea mai cruda copilarie a mea, o avocata - care ne era si vecina, altminteri femeie cu educatie si de familie buna - i-a atacat pe ai mei mai dur si mai sub centura decat ar fi facut-o cei mai vajnici militieni.
Si ne-a strecurat in micul univers familial, oricum fragilizat de vremuri, o groaza in plus. Dar nu bag mana in foc. Dupa cum nu reusesc sa explic de ce ma tem mai tare de frizeri decat de stomatologi. E adevarat ca ma duc la dentist mai rar decat la frizer. De la cel dintai, risc sa umblu cel mult o ora cu falca umflata, in timp ce de capriciile si fantezia celuilalt vizavi de podoaba mea capilara pot suferi chiar si o luna. Ma rog, aici s-ar putea sa nu fie doar vina stilistului.
Nu sunt dispus sa intarzii aici asupra uneia dintre cele mai stresante experiente pe care le-am avut cu un alt avocat, o caricatura de dictator inrait, care se ascundea sub o clamoroasa perdea de aparator al drepturilor cetatenesti.
Am avut de a face insa si cu aparatori cu fata ceva mai umana. Dupa Revolutie, m-am trezit si eu, ca multa lume, mostenitor al unor bunuri - nu foarte importante in fond, dar nici chiar de lepadat. Numai ca nu stiam de unde sa apuc lucrurile. Asa ca m-am adresat unui amic intrat in avocatura. I-am pus toate actele in brate si l-am rugat sa se ocupe cum stie mai bine de tot ce trebuie. Si am stat linistit luni de zile. La un moment dat, aflu din ziare ca termenul de revendicare expira a doua zi si imi sun reprezentantul legal, care se arata uluit de "ce repede trece vremea". Nu uita sa ma asigure insa ca treaba o sa ma cam coste. Fie, am zis, dar cum increderea incepea sa mi se clatine, am inceput sa-l sun din ora in ora. Cum depunerea actelor se facea undeva in provincie, am mers cu vigilenta pana acolo incat sa-l pun sa s
