E de mirare cum un oras ca Iasiul, vestit pentru atmosfera sa melancolica, decadent crepusculara (daca nu ma insala memoria, parca abatele de Marenne compara culoarea cerului de aici, din capitala Moldovei, cu azurul Italiei), a ratat sansa unei superioare impliniri estetice.
Ar fi avut dreptul la ea, prin fericita imbinare organica intre mediul natural si rafinatele edificii iesite din mana omului, cu farmecul lor neostentativ, discret, surprins in cateva stampe naive de epoca. Intins pe largi suprafete si dealuri arcuite domol, locul ofera un adapost confortabil si indeamna la reverie tocmai datorita deschiderii pe orizontala, ce face ca ochiul sa zburde in voie pana hat, departe, fara a se simti strivit de salbatica explozie vegetala din imediata proximitate.
Intr-adevar, probabil si din cauza reliefului, ieseanul isi poate permite luxul de a privi natura de la distanta, ca pe un peisaj incantator, transformand asadar amenintarea stihiilor dezlantuite intr-un bine venit prilej de jubilatie contemplativa. Pacat insa ca nu s-a gasit nici pana azi un maestru care sa zugraveasca in toata splendoarea spectacolul asfintiturilor insangerate de toamna tarzie, cand soarele agonizeaza superb, ca un ghem de foc destramat in fasii. Ori momentul acela unic, cand cerul se intuneca de invazia ciorilor care acopera zgomotul clopotelor sunand vecernia cu tipatul lor sinistru, asurzitor.
Ei bine, cu exceptia lui Eminescu, sensibil la astfel de lucruri prin insasi natura talentului sau (desi in Sarmanul Dionis prefera sa descrie Iasiul din vremea lui Alexandru cel Bun), putini scriitori de talent s-au aratat cu adevarat fermecati de poezia locului. De la Alecsandri, Negruzzi si Russo ne-au ramas niste interesante schite de moravuri, din care lipseste intentia transfigurarii artistice.
Cat despre Creanga, ce sa mai zici? Se stie cat de nesuferite ii erau
