Desi au trecut aproape doua decenii de la caderea comunismului, suntem inca departe de a ne fi impacat cu acest trecut. Periodic, oamenii politici sau diplomatii care ajung in lumina actualitatii se vad acuzati, daca au fost adulti inainte de '89, de a fi fost comunisti. S-a ajuns la un fel de consens colectiv, care e acela de a pretinde ca mentalitatea comunista ne era impusa de sus, de catre guvernele criminale din acea vreme. Ceea ce nu vrem sa recunoastem este ca acel comunism mult hulit era un sistem simbiotic, in care cei condusi si conducatorii se completau reciproc. Nu era o dominatie socio-economica a unei clase aparte asupra alteia, nu era un colonialism ideologic. Era un sistem social care astazi, de la distanta, poate fi calificat drept deschis, in masura in care, dupa excesele primelor decenii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, oricine putea face cariera in partid sau in stat, urcand pana la cele mai inalte functii, cu conditia respectarii formalitatilor ideologice. In Romania comunista, oricine, tigan, sas, fiu de taran sau de popa, putea efectua o ascensiune sociala. Partidul, care isi consolidase monopolul asupra societatii, nu mai excludea a priori pe nimeni, iar taranii erau mandri cand feciorii lor intrau la Securitate. A fost, desigur, naiv sa credem ca aceasta mentalitate a complicitatii subterane avea sa dispara peste noapte. Dupa '89, fostii sefi de partid sau securistii au devenit antreprenori privati, pastrandu-si vechile relatii de influenta si de protejati. Reformatorii aflati la putere, chiar daca ar fi avut cele mai bune intentii, nu puteau face ceva impotriva acestui lucru. De altfel, sa nu uitam ca traditiile de coruptie, nepotism si nepasare de la noi sunt mult mai vechi decat epoca comunista si urca pana la birocratiile autoritare de dinainte de razboi. Comunismul n-a fost in asta decat un catalizator al unor tendinte an