Si totusi, de ce protocronismul? Aceasta e intrebarea ce persista dupa lectura cartii Alexandrei Tomita, care constituie, fara indoiala, una din revelatiile critice ale anului trecut.
Daca protocronismul a fost o simpla incropeala ideologica, atunci de ce a mizat Partidul pe un competitor care se arata din capul locului perdant? Apoi, daca intreprinderea protocronista era de la bun inceput falimentara, atunci cum se justifica polemicile pe care ea le-a provocat in lumea literara romaneasca de-a lungul a mai bine de un deceniu? In fine, daca protocronismul a fost doar un paravan al ceausismului, atunci cum se explica adeziunea - fie si temporara - a unor intelectuali respectabili precum Adrian Marino sau Nicolae Balota la premisele gruparii?
Cred ca raspunsurile la aceste intrebari sunt de cautat in faptul ca, cu toata valoarea lui euristica precara, protocronismul a reprezentat un real focar de atractie pentru intelectualitatea romaneasca din deceniile opt si noua. Iar aceasta atractivitate vine din aceea ca protocronismul vulgarizeaza - e drept, adesea pana la caricatura - doua din conventiile "tari" ale existentei sociale, care vizeaza atat coeziunea comunitatii ca atare, cat si functionarea practicilor discursive in cadrul ei.
Prima dintre acestea o constituie etnocentrismul, pe scurt tendinta oricarei colectivitati de a-si afirma identitatea (si, nu mai putin, superioritatea in raport cu celelalte). Impulsul amintit nu este doar o practica protocronista, ci caracterizeaza orice comunitate etnica (si, prin extensie, sociala, politica sau profesionala). Dar asta inseamna oare ca protocronismul e un fenomen cultural firesc, ca orice etnocentrism isi cuprinde partea sa de protocronism?
Cat ma priveste, cred ca o asemenea extindere a conceptului este contraproductiva si ilegitima, vadind ea insasi o tendinta protocronista (atat in spiritul,
