Fara dubii, raportata la configuratia urbana din epoca moderna a istoriei bucurestene, biserica Sarindar era rau asezata. Nu intentionez sa-i scuz pe demolatori. Realitatea era urmatoarea: de pe Calea Victoriei se vedea partea dinspre altar, fapt deloc spectaculos.
Cand fusese inaltata din lemn, nu se stie cand si de cine, nu existau nici Podul Mogosoaiei, nici ulita care, dezvoltandu-se, a purtat acest nume. Era fie un maidan, fie proprietatea cuiva. Orasul propriu-zis, cu ulite bine trasate, drepte ori serpuitoare, nu ajunsese pana la ea.
Nu ajunsese nici pe vremea lui Matei Basarab, cand a fost reinaltata din zid de catre Radu Cocarascu. Ma bizui pe faptul care a starnit uimirea istoricului Nicolae Stoicescu: manastirea Sarindar nu era mentionata in pisanie si-n documente. Inseamna ca a fost construita cand s-a dezvoltat ulita numita Podul Mogosoaiei si atunci tot din motivul care i-a cauzat pieirea, criteriul fiind - surprinzator pentru epoca - unul urban.
Se stie precis ca in anul 1710 s-a zidit clopotnita: este, cu siguranta si anul ridicarii manastirii, care masca locurile virane din jurul bisericii, Ulita cea mare catre Mogosoaia, cum incepuse sa se intituleze drumul cel nou, devenind mai compact, cel putin in acea zona. Tot din ratiuni estetice, in secolul al XIX-lea, in turnul clopotnitei a fost instalat un ceasornic, un artificiu care trada dorinta de occidentalizare, acest instrument - atat de util oraselor industriale, dar inutil in Bucuresti - impodobind cat mai multe clopotnite.
In 1863 s-a dispus demolarea manastirii, din cauze ce-mi scapa, desi pretextul oficial a fost starea jalnica a chiliilor. Dintr-o data, pe Podul Mogosoaiei aparuse un maidan apreciabil, strajuit de o biserica voluminoasa cu aspect de sinagoga, vazuta dinspre altar.
Maidanul, arhitectura datorata reparatiei din 1838 si pozitia fata de strada a
